Joaca de-a părinții ©

Mai știm să construim povești pentru copiii noștri? Mai știm să-i facem să râdă frumos? Când un copil râde, totul în jurul tău se transformă!

E lumea aceasta ca un tren ticsit. Înghesuiți, rămași tablou, preocupați cu gura, ne strivim unul în altul, visele. N-avem timp să iubim. N-avem timp să murim. Ne controlăm la glezne și ne prefacem vii. Copilul din noi își cere în continuare, povestea. Candoarea lui a fost ucisă cu lovituri de prea-adult, prea repede. Nu mai are bucurii, nu mai cere loc de joacă în inima ta.

Cele mai înfricoșătoare chipuri sunt ale copiilor care s-au maturizat forțat. Care-au fost forțați să se maturizeze. Aceia sunt monștrii pe care i-am creat noi. În noi. Cu nepăsarea, lăcomia, stricăciunea noastră.

Am vrut să fim părinți? Când ai omorât în bătaie de joc copilul din tine, cu ce drept îți mai dorești tu, copil?  Să-i faci o bărcuță iluzorie din hârtie roz și să-i spui dormi liniștit, tati și mami veghează? Să nu-ți lipsească nimic? Serios? Da’ de ce-l minți? Ca să-i fie lui viața mai frumoasă sau ca să-ți faci tu vinovăția mai ușoară? Să crești un copil în minciună, e ca și cum ai sădi un pom doar pentru lemne de foc!

Curios cum lacrima copilului din noi, a-nceput să nu ne mai usture. Eu sunt păcătosul care așteaptă ajutor de la copilul pe care tocmai l-a obligat să se-nvețe cu minciuna? Tu ești păcătosul care s-­a făcut că nu vede? Cine să ridice piatra primul? Punțile dintre noi sunt șubrezite, putrezite, aș vrea să vin spre tine dar mi-e frică! Știi de ce mi-e frică?

Să nu mai iau, încă o dată, de la-nceput, urcușul din prăpastie. Nu atât prăbușirea mă înspăimântă cât teama că trebuie s-o iau iarăși de la capăt! Dar îmi țin puiul după umeri, cu dragoste, și-i cer să m-asculte.

El nu trebuie să știe că jos e un hău, deși ochii lui văd și ei, ceea ce văd și eu. El trebuie să aibă încredere. Că o să fie bine. O să fie… Când, cum, în ce fel, cu ce cost, asta el nu are dreptul să cunoască, el trebuie să fie protejat, de aceea i se astupă urechile, atât de părintește, o parte de către mamă, o parte de către tată.

Copiii noștri sunt însă mult, mult mai inteligenți decât ne pregătim noi să-i luăm în considerare. Ei văd că mami, după ce l-a pupat de noapte bună, se chircește și ia forma unui colț al camerei doar ca să plângă în hohote, că tati, în timp ce s-a prefăcut că-i arde de joacă, își aprinde nervos o țigară și opintește privirea într-un nicăieri, ca o mobilă, inert și disperat.

Ei aud cum zgomotele acelea, ascuțite, trântitul de uși sau înjurătura de mamă sunt din ce în ce mai prezente acasă, ca un animal sălbatic despre care ai avut impresia că e domestic, dar care acum își cere porția de sânge înapoi, își cere jugulara!

În acest moment apare datul din umeri. El a devenit cea mai întâlnită modalitate de răbufnire a conștiinței. Dau din umeri, ce altceva mai pot să construiesc? Totul în jurul meu simt că se-nchide. Ce fac eu atunci?

Dau din umeri! Către tine, care și tu dai din umeri către el, care și el dă din umeri către alții. Dac-ar fi vreo soluție, îți dai seama cum ne-am călca în picioare s-ajungem la ea?

Sau poate că soluția ar fi să spunem adevărul. Odată! De ce ne e greu?

Păi, poate pentru că n-am știut să ne fie bine. Întotdeauna de vină sunt ei, ăia, alții! Poate că e timpul să ne-asumăm lipsa totală de atitudine. Greșeala. Greșelile. Poate că a venit vremea să construim prin copiii aceștia. Al meu, al tău. Dar o altfel de construcție. Nu cea pe care-am asimilat-o tăcuți și resemnați de la ai noștri, care și ei au luat-o de bună de la ai lor! Dacă ne scuturăm cu realism arborele genealogic, vă spun eu că nu adunăm de pe jos decât frică. Ne e frică și de senzația noastră de umbră!

Să nu cumva, să nu faci mai rău, dacă te vede, îți dai seama, cum se poate, las’ să facă alții, tu stai în banca ta că stai bine, te-ai găsit tu mai cu moț, cu ce te deranjează, și ce crezi că rezolvi cu asta? Astea toate sunt în noi… Copilul le simte și la un moment dat le știe.

Bă tată, măi mamă, de ce? DE CE? Vă era frică?

Da, ne era frică, dar vezi, noi te-am mințit și nu am vrut și am uitat să-ți spunem de ce…

Dacă ți-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ți-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră și poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

One Response to “Joaca de-a părinții ©”