În ce mai credem?

Citind tot soiul de articole, de-a lungul şi de-a latul Internetului, ajung să constat cu amărăciune că românul nu mai crede în nimic. Chiar şi-n conversaţii ocazionale, la o cafea, când vine vorba de prietenie sau de colegialitate, mi se aruncă priviri ironice și sunt făcut naiv. Toți sunt (trebuie să fie) pe interese, ipocriți, prefăcuți și umblă să te folosească sau să te sape!

De politică nu mai zic, fiindcă acolo e chintesența cea mai vizibilă a acestei atitudini mioritice. Dar e departe de-a fi singurul loc atins de meteahna asta! În fotbal nu auzim decât de scandaluri și de demisii. Biserica? Ha! Manipulare prin îndoctrinare! Presa? Păi, nene, toți sunt încolonați, plătiți, fac campanii la comandă, șantajează…

Toți se fac unii pe alții, și-o trag pe la spate, se bârfesc sau se-njură de-a dreptul și aproape că nu mai există dialog și conversație decentă. Și dacă, aparent, doi oameni așezați la aceeași masă nu se mușcă, e doar fiindcă există un tort pe masă și-n momentul acela porția ajunge la toți. Cum, însă, unul are impresia că celălalt cam trage prea mult sirop pe felia lui, se scot cuțitele, iar asta se întâmplă întotdeauna chiar mai devreme decât te-ai aștepta.

România e plină de individualism feroce. E un egocentrism de biliard, în care orice întâlnire este o ciocnire cu trimiteri spre gaură. Nimeni nu colaborează cu nimeni, nimeni n-are încredere, nu ne trebuie asociați și toți râdem în cor, ca la Stan și Bran, când câte unul cade-n nas. Ce bine-mi pare c-ai luat țeapă! Să moară capra vecinului!

În ce mai credem? Care mai sunt valorile care ne unesc? Pe ce fundație construim viitorul?

Care viitor?

A devenit sport național să pleci din țara asta. Toți vrem să plecăm! Dar, e ca și cum am fugi de noi înșine, pentru că și afară tot ăia suntem. Doar esența este, poate, mai diluată, pentru că ne pierdem într-o masă de străini și beneficiem de anestezia unui salar mai mare. Asta e soluția? Un salar mai mare? O pâine mai albă pe masă ne-ar face mai oameni?

Știu, o să-mi spuneți că afară devii o rotiță utilă într-un mecanism care-ți dă sens. Simți că faci parte, chiar și așa, anonim, dintr-o societate coerentă. Că am avea demnitatea noastră și-am constata că suntem respectați. Că așa putem crede în viitor și putem să-ncredințăm copiii noștri acelui viitor.

Este o mică inconsecvență în toată povestea asta. Știm foarte bine unde-am vrea și cum am vrea să trăim, dar cam dorim să primim totul de-a gata. Nu vrem să ne mai pierdem vremea fiind părtași la construirea unei astfel de lumi. Chiar și odată instalați pe plaiuri mai verzi, n-o facem ca să punem umărul la construcție. Nu sincer! O facem pe salar! Ce ne pasă nouă de problemele lor? Noi am venit la masa gata pusă!(Apropo, îmi pasezi și mie platoul ăla cu afumături? Mersi!)

Am sperat că intrarea în UE va rezolva ceva și la noi. Că se va pune ordine în ogradă și celor prea nesătui li se va da peste degete. Adică, am sperat că va descăleca cineva de pe-un cal alb și va face ce-a făcut regele neamț de la 1866. Constatăm, în schimb, că acest panaceu universal, UE, e doar placebo. Europa are destule probleme de-ale ei, ca să se mai ocupe de educația copilului obraznic, din fundul ogrăzii. Iar mucosul lăsat nesupravegheat, se simte persecutat și abandonat și se-ncaieră cu toată lumea, zvârle cu pietre și vorbește porcos. Cineva să vină și să-i schimbe scutecul, c-a făcut pe el și cam pute! Ei, da’ mucosul visează plaiuri unde totu-i curat și călduț…

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!