Hoţii de veşnicii ©

O mână desfăcută intră-n tine şi te fură din mine în chip de prieten…

Te observ zi de zi şi mă observi. Văd cum reuşeşti să te evidenţiezi ca un simpatic, ca un fericit, aparent fără niciun efort, excelent în capacitatea ta de comunicare.

Întotdeauna ai ce-ţi doreşti.

Eu?, mă atrag aproape automat în tot felul de adversităţi, stresez pe toată lumea, ce să mai…, devin chiar in-su-por-ta-bil prin definiţia eului meu cariat cetăţeneşte şi pentru că nu ştiu să mai străbat firesc o privire-n ochi. Să comunic.

Să nu mai fiu antipaticul de serviciu.

De-alde noi pot fi întâlniţi în orice comunitate. N-­avem sex, vârstă, religie, profil psiho-temperamental, nu ţinem morţiş de nivelul de cultură sau de poziţia socială. În materie de comunicare tu eşti premiantul iar eu repetentul, dar fără habar!

Conştientizăm vreunul din noi valoarea acestei abilităţi umane fundamentale?

Cum ştim dacă strângerea noastră de mână e un har pe care l-am primit la naştere sau este vorba doar de o funcţie ce poate fi educată?

Ar trebui să fim cu omenia pe la mijloc ca să ne dăm seama de unde loveşte, când ne loveşte, şansa.

Să fim echilibraţi în temperament, pe sârmă, iar mobilitatea noastră psihică să ne influenţeze considerabil şi să ia forma capacităţii noastre de comunicare.

Ar trebui să ne luptăm cu reflexele noastre greşite şi să continuăm, ridicându-ne mereu de undeva, cursa cu obstacole. Ar trebui….

Foarte mult comunicăm în scris.

10x, LOL, ASLPS, BCNU, OOH, JAM, IMHO, FTL, kkt, ttyl, stfu, gr8, OIC, CUL, BTW, BRB, lmao, tpft, nb, cya, IMO, idk, GTFO, npc, RTFM, l8r, plm, pm, bbl, gtg, thx, CPM, bv, buzz, akum, app, draq, sal, wb, ms, pron, k, r, bft, reall, dnfd, pliz, lolgic, WTF….

Mă disperi cu mesajele tale începute peste tot, ca şi cum îţi este frică să nu fii greşit înţeles/înţeleasă şi-atunci poftim!, proba!, ceva puţin costisitor, o garanţie acordată în timp faţă de accidentele inevitabile ale memoriei.

Faţă de posibila alterare sau premeditare a mesajului.

Dar nu te-ai întrebat niciodată dacă eu am afinitate, dacă mă simt lejer în pijamalele unui astfel de dialog. Că poate-mi place să stăm ochi în ochi!

Să-ţi descopăr minciuna sau prietenia. Să fac în sfârşit cunoştinţă cu tine şi să n-am nevoie de niciun buton pentru asta!

Vreau să nu-mi mai fii telefon, semeseu, fax, mail, twitter, facebook, scrisoare, întâlnire formală sau informală, publicaţie, emisiune radio sau teve!

Vreau să-ţi cunosc alegerile, să te descopăr de la costuri până la oportunitate!

Dac-ai să-mi impui un mediu de comunicare, eu, cel vizat de tine ca receptor util, voi face exact pe dos în obţinerea efectului scontat! Când ai să emiţi vreo pretenţie vizavi de persoana mea, crede-mă my friend, c-ai să-mi declanşezi imediat acea reacţie defensivă la care nici nu te gândeşti!

Gata!, ţin garda sus şi poţi de-acum să-mi comunici câte-n lună şi-n stele vrei tu, să mă ungi cu mierea sclipicioasă a logicii tale, intelectul meu se va închide!  Senzaţia ta va fi că nu mai suport deloc să te aud.

Şi sunt de părere că  nu e doar o senzaţie…

Ia invită-mă, roagă-mă, construieşte mai multe şanse ca mesajul tău să fie primit. Nu îndulci leşinător conţinutul dar cu certitudine nu te mai pune cu faţa la zid iar ZIDUL să fie singurul destinatar al mesajelor tale!

De exemplu, mă critici.

Îţi răspund cu o reacţie, bineînţeles temperamentală, că doar om sunt şi eu, deci sentimental.

Mă gândesc eu vreodată că am căzut în capcană, că este o stradă cu două sensuri de circulaţie critica ta? Nu mă gândesc!

Că tu/emitor şi eu/receptor, ne putem schimba alternativ statutul?

Dacă nu ţi-ai fi personalizat mesajul atunci când mi-ai vorbit de dulce,  nu s-ar fi evitat desconsiderarea?

Nu-mi da o înjurătură de mamă, oferă-mi-o!

Nu mă trata ca pe-un ignorant delăsător pentru că atunci şi eu am să umflu, din proprie iniţiativă, balonul conotaţiilor. Ajută-mă să văd în mesajul tău nimic altceva decât o evaluare măsurabilă cu privire la calitatea unei prestaţii.

Deşi…, e bine să ştii, nu-mi doresc foarte mult o judecată asupra calităţilor mele!

Nu mă subestima, mă pricep destul de bine să filtrez informaţiile astfel încât să cuprindem corect şi eu şi tu ceea ce ne reproşăm şi chiar să ne punem întrebări.

Mi-ai adus o critică, te nemulţumeşte ceva la mine?, ok, hai să ne permitem atunci normalitatea de a obţine date suplimentare asupra motivaţiei criticii aduse!

Mai e ceva. Nu numai eu sunt obligat să port integral răspunderea cunoaşterii mesajului tău! Dac-ai să gândeşti aşa, rareori mă vei avea alături.

Crezi că ai să mă poţi forţa vreodată să te-nţeleg?

Eşti pragmatic? Sau te oferi într-un altruism exagerat? Atunci ia preia tu întreaga responsabilitate pentru calitatea comunicării cu mine şi sigur vei mări puterea de absorbţie a capacităţii noastre de dialog.

Mai cu seamă că vei triumfa ulterior, pozând într-o persoană care chiar crede ce spune şi are de pus la limpezire un obiectiv.

Mie, accept pur şi simplu că mi se-ntâmplă, pe o cadenţă urbană de marş forţat, ca uitarea să mă subordoneze. Să nu mi te mai aduc aminte!

Că poate-am avut o zi de căcat, că am şi altele pe cap nu numai pe tine, că sunt neatent în schimbul-nostru-de-vorbe şi că mă zbat să ies din gândurile mele ca dintr-o nenorocită de menghină.

Chiar n-am timp să-ţi înghit răspunsurile, sincer!

Parcă voiai să-mi comunici ceva dar răbdarea mea s-a dovedit a fi o scârbă. Am un trafic psihic intern, extrem de aglomerat, stau mult la stop, aşa că scuză-mă sau du-te dracu’, sau mori în chinuri că oricum mi se rupe de orice-ai vrea tu să-mi spui acum!

Ştiu, ştiu, ar fi trebuit să-mi supun atenţia unui efort. Către tine.

Să-ncerc cumva să nu mă gândesc la mine şi la problemele mele. Că informaţia ta activă trebuie să circule în ambele sensuri de înţelegere… Da’ dacă nu pot?

Ce-mi aduc aminte totuşi foarte bine e că aveam nişte simţuri, da’ să-mi bag… duhul-înapoi-în-lampă  dacă mai ştiu un’ le-am pus!

Ia să vedem… Urechile. Urechile mele recepţionează textul mesajului tău. Ochii îmi dau voie să culeg şi dimensiunea nonverbală, aia din spatele cuvintelor, probabil mai importantă. Memoria vrea să-mi pună la dispoziţie, că de-aia e memorie!, o bază de date asupra ta, ceva, orice!, prin care să te plasez în contextul discuţiei noastre.

Ar fi mulţumitor doar ca eu să întorc spre tine ce-am ascultat? Zici? Ne-am verifica rapid percepţiile şi am mai ridica puţin şi nivelul calitativ al comunicării.

Bhuey, da’ de obicei ştim amândoi că nu se-ntâmplă asta!

Mesaju’ tău îmi stă în gât, (dacă eşti femeie te-aş întreba….nţţţ, femeilor nu le plac întrebările!) şi nu pătrund niciodată ce oare vrei să-mi spui acolo, mă baţi la cap până mă strici şi evident că tot pe tine te miră al naibii, consecinţa deciziilor mele, “dubioase şi eronate” propui tu.

Dar nu sunt decât nişte răspunsuri la întrebări pe care nu le-am auzit când le-am lăsat să umble!

………..Alteori am impresia că te aperi.

Îţi cumperi o atitudine defensivă, te-nchizi ermetic şi ne compromiţi prin strivire la uşă, comunicarea.

Peste tot e DANGER!, trebuie să păstrez distanţa, percepţiile se motivează distorsionat, tu eşti un bloc rigid, iar în lipsa lucidităţii mă jur că nimeni nu-ţi poate încuraja schimbul de informaţii!

Ai rămas în tranşee cu tot cu simptome.

Descopăr cum ţi se pietrifică muşchii din zona gâtului, ai vrea să-mi zici vreo două dar nu te mai ajută faţa, pulsul creşte uniform-accelerat, mâinile-ţi tremură şi-ţi transpiră rece.

O panică robustă ca o bicicletă cu o frână, din cele care ţin o veşnicie, te scoate din orice sentiment.

Încerci cu disperare să ceri time-out dar n-ai cui. Nu mie!

Pentru că eu sunt cel care tocmai ţi-a şterpelit veşnicia! Sunt un hoţ! Şi numărul hoţilor e cum bine ştii, în continuă creştere şi asimilare.

Ce facem noi aici e o treabă românească, în care un hoţ jefuieşte un alt hoţ, chestie, dă-mi voie să-ţi mărturisesc, lipsită de orice moralitate!

Pentru că etic şi până la urmă corect ar fi ca hoţul să fie prădat întotdeauna de un om cinstit.

foto: GraphicsHunt
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

9 Responses to “Hoţii de veşnicii ©”