Frumosul nebun al marilor oraşe ©

Îngerul nu a mai strigat…

S-a îmbătat de fericire şi s-a inundat cu Balta Mare a unei înverşunate eternităţi. Ne-a spus în faţă tuturor, că trăim urât. Că ne îngropăm neputinţele odată la jumătate de an şi că o facem din pustiu sufletesc şi din lipsă de bucurie.

Că nu mai citim cărţi, că mergem la teatru pentru că dă bine la curriculum, că nici să urâm nu mai ştim cum se cuvine.

Că mulți dintre noi vor muri fără ca măcar să se fi născut…

Că ne-am format metodic, în lungul timpului, ca locuitori de telenovele, ieftini şi vulgarizaţi erotic.

În subsolurile Casei Scânteii, acum 30 de ani, tipografii, muncitori la plumb şi amanţi ai literelor vinovate, se adunau ciorchine în fiecare noapte în jurul linotipistului. Se culegea cronica sportivă a Maestrului şi se iubea flămând pe măsură ce se culegea.

A avut limba ascuţită în condei de stuf şi papură înmiresmată.

Se întreba mereu, până spre imaginea mortuară, ce fac ăştia cu ţara asta? De ce o duc cu ei în groapă?

A fost fraza, metafora şi neamul românesc al unei bunătăţi incredibile.

Era un optimist înnăscut. Când l-au întrebat de ce stă atât de mult învelit în spitale şi perfuzii şi de ce nu ne mai scoate la un pahar de învăţătură literară, răspundea cu un umor rece şi sec: Am cancer da’ tu poartă-te ca un intelectual şi scrie neoplasm…

Amorul lui, când duios când nepăsător de mult, marele lui amor a fost vinul. El l-a iscodit din artă şi din viaţă, cu sorbire de luceferi ghiurghiulii şi neuitat.

Fănuş Neagu – foto: Karina Knapek, Jurnalul National

A fost un inventator inimitabil al lexicului, aducând un stil specific corăbiilor aspre şi poamelor date-n pârgul soarelui din sud.

Cetăţean răspândit pe atâtea meleaguri carnale, româneşti, şi-a stors în literatură fiecare strop de Brăilă, fiecare sac cu grâu autentic, fiecare cer în care i-au fugit bălţile îndrăgostite.

În 1993, îşi îmbracă mănuşă un rol de general sovietic în filmul lui Andrei Blaier – Crucea de Piatră. Secvenţele sunt memorabile, interpretarea aducându-i pe maliţioşi în stare de bătăi din palme.

Bogat în poezii ale cuvântului, misterios şi stăpân până la fanatism pe splendoarea crăpăturilor înflorite din limba română, a fost mereu un restaurator de bine.

Nu ne-a minţit niciodată.

Chiar şi-atunci când traversa melancolic, într-un bar, oceanul care nu a avut timp să se tulbure, al copilăriei sale…

Şi nici măcar nu-i mai era frică de moarte. Doar îi era teamă că moare. Chestie de nuanţă…

Nichita îl îmbătase-ntr-un catren, cu necuvinte:

Ursul acesta blând şi calm şi bleg, Fănuş, / e apucat de nimeni ca de doruri; / dă cu sărutul numai doar în zboruri / iar iernii lumii e învârtecuş”.

Ca după un chef straşnic cu îngeri, aflăm că a murit Fănuş Neagu…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

No comments yet... Be the first to leave a reply!