Evadare

Contururi incerte alunecă, fugind undeva în urmă. Cel puţin aşa pare, privind pe geamurile maşinii ce goneşte spre ţărmul mării. Îmi dau seama că nu-mi pasă dacă contururile sunt case sau dealuri, vreun copac singuratec iţit în mijlocul vreunei câmpii sau un defileu ce şerpuieşte printre munţi. În maşină răsună o muzică ciudată, dar plăcută, care mă încălzeşte şi mă relaxează. Vocea feminină care cântă e mai prezentă pentru mine decât toate lucrurile de pe marginea drumului, chit că pe alea aş putea, dacă m-aş opri, să le ating şi să le pipăi concretul, iar muzica e de un eteric intangibil. Ce-are a face? Sunt judecătorul propriei mele lumi şi eu stabilesc ce-are importanţă şi ce poate fi neglijat! Iar acum, alunecarea maşinii şi acordurile muzicale sunt mult mai importante, pentru că-mi subliniază, ca-ntr-un generic de film, faptul că evadez.

Contururile familiare, cu nume cunoscute, au rămas de mult în urmă. Iar cele de-acum sunt doar nişte năluci nenumite, tranzitorii şi din ce în ce mai exotice.

Evadez!

Las totul în urmă şi-mi dau seama că tânjeam de foarte multă vreme după senzaţia asta! Urla sufletul în mine după această plecare, ca un copil răsfăţat care bate din picior. „Vleau la mare!” „Vleau la mare, acum!” se burzuluieşte plodul îndărătnic din mine, refuzând să mai conştientizeze orice altceva atunci când dorinţa îi e pe cale să se-ndeplinească. Am rămas, undeva, dincolo de spoiala de maturitate, încă un copil. Un copil extrem de satisfăcut că poate să facă aproape tot ce vrea, fără să mai ceară voie.

Nici ceea ce spune acea voce care cântă nu mai are importanţă. Ascult doar curgerea notelor muzicale, într-un mod visceral, detaşat, cam la fel cum privesc alunecarea contururilor de lângă drum. Doar count-downul GPS-ului e ceva mai concret, deşi nu numărul de kilometri până la ţărmul mării e important, ci scăderea de clepsidră a acelui număr. O scădere care se traduce-n timp, în minute până ajung acolo.

Lumea mea de-acasă am abandonat-o definitiv, ca pe-un bagaj uitat în hol, în spatele uşii încuiate. N-am de gând să-mi mai bat capul cu aşa ceva. Acum, adică peste cam încă cinci ore, voi fi evadatul care-a ajuns la liman. Alt om, deşi acelaşi. Un om dezbrăcat de lumesc, de griji şi chiar şi de speranţe. Un om ajuns în Paradis şi care receptează cu nesaţ prin toate simţurile şi prin toţi porii fiinţei sale senzaţia de bine şi de satisfacţie.

De ce-ar privi în urmă un asemenea om?

Da, ştiu că-i o stare temporară. Că va exista o întoarcere, o curgere inversă, o redeschidere de uşă şi-o reintrare-n lume, dar nici asta n-are acum nici o importanţă. Mi-am agăţat toate gândurile de-o bornă kilometrică, aşa cum un cowboy îşi leagă calul la intrarea într-un Saloon şi, purificat, mă abandonez senzaţiilor, ştiind c-al meu cal nu va pleca nicăieri şi m-aşteaptă răbdător. E destul de crud pentru cal faptul că lucrurile stau astfel, că nu-i întrebat şi lăsat s-aştepte. Bine că nu-s cal! Dar, poate că bietul cal nu-şi dă seama. Sau, mai ştii, poate profită şi el de răgaz şi alunecă pe aripile vreunui vis, evadând din lumescul său carnal. Sper, pentru el, că şi caii visează!

Aşa că nu veţi mai auzi de mine o vreme. V-am legat de stălp şi-am dat iama-n cuconet, în larma pianului dezacordat şi-n sticloanţele cu esenţe de vis din bar…

Ne-om revedea când ne-om revedea, poate şi mai repede!

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

No comments yet... Be the first to leave a reply!