Despre turme şi liman

Una din coordonatele esenţiale ale existenţei umane din ziua de azi este să fii ocupat. Un om ocupat, care bâzâie ca o albinuţă de dimineaţa până seara este considerat virtuos şi un exemplu demn de urmat. Pe lângă recunoaşterea socială inerentă, a fi ocupat are şi „avantajul” de-a nu-l lăsa pe individul cu pricina să desluşească prea mult din ceea ce e în jurul lui şi să nu-l pună în situaţia incomodă de-a-şi cârpăci răspunsuri fundamentale la probleme existenţiale. Cum ar fi, pleci capul la trebuşoara ta şi nu te mai interesează în ce tren ai urcat şi încotro goneşte.

Aşa şi oile din turmă sunt ocupate să ţină aproape şi de aceea există poveşti despre turme întregi căzute-n prăpăstii. În atari situaţii, blindate în încrederea lor în turmă, nici o oaie n-a ridicat capul ca să vadă marginea prăpastiei apropiindu-se.

Însă adevărul subtil este că şi dacă ar fi existat o oaie sau două, care să-şi fi dat seama ce urmează, şi-ar fi zbierat la suratele lor să se oprească, asta n-ar fi avut nici un rezultat concret. Turma tot pe fundul prăpastiei ar fi ajuns, din simplul motiv că inerţia majorităţii ar fi fost un argument cu mult mai multă greutate decât zbierătele unei oi oarecare. „Cine eşti tu, mă?! Ce zbieri ca apucata?!” ar fi fost replica turmei, deranjată din confortul ei. Pentru că a lua măsuri presupune schimbare. O schimbare majoră de direcţie, o punere în discuţie a leadershipului existent… E mult mai comod să nu faci decât tot ce-ai făcut până atunci, agăţat de credinţa în convingerile ancestrale. Dacă turma a supravieţuit până în acel moment, înseamnă că cei din frunte ştiu ei care-i treaba. Nu?

Întotdeauna trecutul, cu ale sale cărări bătătorite şi cu implicitul happy-end al supravieţuirii deja dovedite, este tentant. De aceea, chiar şi atunci când necesitatea unei schimbări devine evidentă, prima soluţie luată în considerare este cea nostalgică, de reîntoarcere la originile „sănătoase”. La valorile strămoşeşti pierdute în nesocotinţa contemporană.

Asta nu-i decât o altă faţetă a aceleiaşi inerţii, comodităţi şi cantonări „inside the box” ca şi inacţiunea.

De ce bat eu câmpii cu platitudini de genul acesta? Ce m-a apucat de zbier aşa, în pustiu, irosind clipe preţioase oamenilor super-ocupaţi, care au atâtea lucruri mai bune de făcut?

Valurile vieţii m-au purtat când sus, când jos. În vremi de restrişte personală, când am beneficiat de răgazul lipsei fortuite de ocupaţie, apucai să ridic oleacă căpşorul şi m-a cam descumpănit ce-am văzut.

Am văzut o lume de turme, zise popoare, care tropăie neobosite. Turme care, deşi trăiesc toate pe-aceeaşi insulă, se încăpăţânează să se definească fiecare separat, cooperând greu sau deloc unele cu altele. Ba chiar există o acerbă competiţie între ele: care ocupă păşunea mai grasă. Şi, de cum prind una, o toacă cu zel şi-n mare grabă. În urmă rămâne cam pustiu, dar asta nu mai contează! Turmelor care nu mai apucă la păşuni li se arată spre cele „fruntaşe” ca să ia pildă şi să facă şi ele la fel. La fel, adică să dea mai tare din coate ca să se bage mai în faţă, să apuce şi ele un loc la ce păşuni au mai rămas.

Cum păşuni sunt tot mai puţine, cu toate strădaniile lor, turmele rămân pe dinafară tot mai des.

Aici devine interesant să urmăreşti ce discuţii se iscă în sânul fiecărei turme, ca urmare a respectivei situaţii.

Turma mea se numeşte, întâmplător, mioritică, iar ca specific are meteahna de-a fi orientată obsesiv către sine. Ce se-ntâmplă în turmă este infinit mai important decât orice altceva. Tot ce se mai întâmplă pe la alte turme e doar un simplu fapt divers, o curiozitate, ca să aibă lumea despre ce discuta la o bere. Nici nu se compară ca importanţă cu „evenimentele epocale” proprii. Găinaţul unei oi becaliceşti, boceşti sau fufeşti este subiectul primordial, transmis în prime-time şi comentat la infinit de toată turma.

Aşa, privit din afară, nu pare decât un simptom de grandomanie. Un complex de superioritate care contrastează cu surprinzătoarea auto-denigrare. Pentru că oiţele noastre au o părere proastă despre ele însăşi, chit că e o părere mai bună, totuşi, decât despre oricare altă capră vecină. Nu s-ar da oiţa noastră pe nimeni, chiar şi aşa râioasă şi cu destule bube-n cap! Coada sus şi privirea-nainte! Nexam să luăm vreun exemplu de pe la vreun altul! Ştim noi mai bine!

Lucrurile merg prost şi costă scump prin turma mioritică, pentru că destui s-au dedulcit la comisioane grase şi nemeritate, însă restul, departe de-a sancţiona o astfel de atitudine, nu face decât să jinduiască la o asemenea poziţie. Toată cârcoteala nu-i decât săpare pentru rotire-n jilţ, iar odată cocoţat acolo, orice oiţă mioritică face exact la fel ca cele dinainte.

Pentru că dorinţa secretă, neexprimată deschis, este cea de parvenire personală, oiţele care amintesc despre cumpătare, seriozitate şi lucrul bine făcut vorbesc cam în pustiu. Doar nevoia face oiţa mioritică să muncească din greu şi cu sârg. Faptul că, odată ajunşi cu sacii-n căruţă, indiferent cum, mai toţi mioriticii se dedulcesc la apărut pe sticlă şi trai pe vătrai, dovedeşte că acesta e adevăratul obiectiv.

Oiţele care şi-au luat desaga-n spinare şi, mânate de nevoi, au luat calea bejaniei spre alte turme, unde salariile-s mai adevărate, nu sunt invidiate de cei rămaşi acasă pentru ceea ce fac acolo, ci doar pentru banii pe care-i câştigă.

Fiindcă suitul în jilţ boieresc e sportul naţional, nimeni nu doreşte cu adevărat o schimbare fundamentală. Schimbarea se rezumă la rotirea de cadre. Lucrurile rămân scumpe şi proaste, ca sursă de comision – cornul abundenţei, cheia de boltă, laptele şi mierea turmei.

Iar cum căruţa mioritică dă din ce în ce mai des cu oiştea prin gard, în loc de schimbare o dăm pe nostalgie – adică pe credinţă – şi risipim nenumărate turle pe plai, doar-doar neamul s-o mântui. Asta tot din complexul de superioritate nerostit vine. Doar suntem popor ales, trăitor pe-o gură de Rai şi păstrători ai adevăratei credinţe! De altfel, dumnezeirea e bună doar ca să ne justifice calea, nu ca să luăm aminte. Suntem, în sinea noastră, mai presus şi decât Cel de sus.

Cum să nu se împotmolească totul, în atari circumstanţe?

Acum, privind din nou şi spre restul turmelor, au şi ei bubele lor. Lumea cam trebuie să facă o cotitură majoră ca să nu cadă-n prăpastie, iar nimeni nu-i prea dornic de cotituri. Toţi caută mai degrabă să se-oprească, dacă s-ar putea, decât să cotească, rupând-o cu trecutul. Trecutul în speţă nu este altceva de fapt decât o eră în care doar că nu se vedea capătul insulei şi puteai crede că păşunile se întind la infinit. Odată ce-ai dat de ţărm, iluzia asta s-a cam spulberat, aşa că orice reîntoarcere la ignoranţă este imposibilă. Din păcate, trecutul, precum o copilărie, oricât ar fi fost ea de fericită şi de lipsită de griji, nu mai e o opţiune viabilă.

Cum ar putea arăta o posibilă lume de mâine? Păi, o lume în care toate turmele recunosc că trăiesc pe-aceeaşi insulă şi că nu mai poate face fiecare ce vrea. Axa viitorului este eficienţa şi planificarea, bazată pe cumpătare (faţă de dezmăţul de azi). După mine, genetica, informatica şi energia sunt izvoarele noii lumi. Vor apărea specii noi, inclusiv androizi, jumătate om – jumătate maşină, cu rezistenţe şi simţuri sporite, potrivit pentru traiul în spaţiul cosmic, unde energia abundă şi pentru care biologia noastră actuală nu e adecvată.

Spaţiul cosmic este viitorul. Oaia ajunsă pe ţărm va trebui să-nveţe să înoate, chiar dacă se va transforma parţial în peşte. Altfel e condamnată la pieire, odată ce ultima păşune va dispărea.

Dacă aşa va fi, tot ceea ce ţine lumea pe loc, împiedicând-o să facă pasul înainte: legislaţie conservatoare, convingeri religioase desuete, învăţământ ineficient şi izolaţionism naţional, devine balast ce trebuie purjat.

Întrebarea fundamentală este dacă turma globală va reuşi să facă virajul, înainte de buza prăpastiei.

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

6 Responses to “Despre turme şi liman”