Despre răutate
13 iulie 2010 
4 Comentarii
Ca orice om, am şi eu accesele mele de răutate şi, când mă surprind cedând unui asemenea impuls, mă cutremur. Conştientizând explozia de moment, o iau pe firul ei, ajungând din ce în ce mai profund în suflet, în locuri tenebroase şi neexplorate prea des.
Realizez că răutatea şi întunericul fac parte din mine, aşa cum fac parte din orice om. Rădăcinile ei sunt atât de adânci, încât mă tem că, dac-aş încerca să le smulg, aş sfâşia o fâşie din ceea ce reprezint la modul profund. Orice peisaj, fotografie, pictură are tuşele sale întunecate, dar asta nu face decât să sublinieze lumina.
Realizez, iarăşi, că nici n-ar trebui să lupt cu partea asta întunecată a fiinţei, negându-i existenţa, fiindcă oricum n-aş avea sorţi de izbândă, ci tot ce pot spera este s-o controlez. E normal să am accese de răutate! Nu înseamnă că sunt bolnav de ceva incurabil şi c-ar trebui să mă simt stigmatizat pentru răutatea din mine! Dacă nu depăşesc doza tolerabilă, mă înscriu în parametrii de construcţie a speciei umane.
..după chipul şi asemănarea.. ?
Şi dacă tot am pornit să explorez pe firul acesta întunecat, ajung să mă întreb dacă răutatea este ceva specific uman, sau e o parte integrantă din aproape tot ce e viu.
Un animal poate fi rău? Pe multe porţi scrie „Atenţie, câine rău!”. Dar, câinii ăştia nu sunt decât nişte animale crescute de oameni, dresate de oameni şi judecate de oameni. E posibil să-i fi contaminat pe aceşti câini cu răutatea noastră, pentru că avem nevoie de paznici.
Iar, dacă stai şi te gândeşti, răutatea canină respectivă izvorăşte dintr-un instinct de teritorialitate exacerbat. Ca să mă transform într-un avocat al drepturilor animalelor, susţin că bietul animal are circumstanţe atenuante. Răutatea lui este instinct de apărare a „clanului” şi teritoriului său, instinct şlefuit şi încurajat de noi, cei „umani”.
Probabil că dacă descompui mecanismul răutăţii, vei da în majoritatea cazurilor de explicaţii perfect raţionale ale unor instincte de apărare, de vânător, de răspuns în faţa competiţiei acerbe sau de reflex în faţa unei injustiţii.
Există oare răutate pură?
Cum orice lucru are o cauză, până şi răutatea pură ar izvorî din ceva şi n-ar fi decât vărsarea efectelor acelei cauze pe cineva sau ceva fără legătură cu acea cauză. Din punctul de vedere al victimei, răutatea este pură şi gratuită, chit că mecanismul răutăţii ar putea fi analizat şi explicat.
Există aşa ceva, gen ţap ispăşitor sau victimă colaterală, în lumea animală?
Poţi găsi, spre exemplu, un mascul frustrat c-a fost învins în competiţia de dominare a turmei şi care să-şi „verse furia” pe-o victimă pe care-n mod normal n-ar fi atacat-o?
Probabil că da, îmi spun, deşi n-ar trebui să mă avânt pe calea unui răspuns ferm. Avem, noi oamenii, obiceiul să antropomorfizăm lumea animală, creând analogii cu propria noastră psihologie şi societate, ca să familiarizăm locul.
Cred că dacă găsim răspuns la întrebarea asta, răspundem şi la inversul ei: Pot fi animalele capabile de acte de bunătate altruistă?
Se pare că-s genul care, dacă n-are de lucru, îşi face şi se joacă cu întrebări gen „au umor animalele?”, în loc să-şi vadă liniştit de blidul lui.
Poate că toată dizertaţia asta n-a fost decât un mecanism de eludare a răspunsului privind propria răutate. Ocolind sentinţa, am relativizat deliberarea, deturnând atenţia tuturor, inclusiv a mea, de la un proces incomod.
Pentru că lucrul cel mai grav cu privire la răutate este s-o justifici!
Cand orice autoritate tinde sa devina abuziva,de acolo vine RAUL.Iar daca nici atunci cand suntem fericiti nu putem fi buni, fara asa un strop de rautate, ca noi suntem cei care l-am agatat pe Dumnezeu de picior si aia toti nu,ce ar mai fi de comentat?
Prea departe de rautatea omeneasca nu vom putea fi nici la marginea infinitului…
Răutatea şi bunătatea nu există ca atare. Sunt doar aprecieri valorice subiective pe care oamenii le conferă unor acţiuni. De asemenea nu există bunătate şi răutate în afara vieţii sociale şi a conştiinţei. Un lucru este rău sau bun în funcţie de efectul pe care în are asupra indivizilor sau la grupului în ansamblu. Nu are sens să vorbim despre aşa ceva în natură.
Despre un exemplu de “bunătate” în lumea animalelor am scris aici:
http://dantanasescu.ro/2010/07/19/poveste-cu-caini.html
Perfect de acord! Dar daca vei zidi in fata acestei aprecieri valorice subiective numita,cine stie cum,eronat desigur,RAU,o alta apreciere valorica subiectiva numita impropriu,BINE,deci,pe cale de consecinta ceva mai bun,atunci cu siguranta,in interiorul vietii si a constiintei tale,OMUL din tine,se va simti cumva,ma gandesc,aparat,nu? Insa daca vei lovi de-a dreptul,cu apucaturi din lumea plina de bunatate a animalelor,desigur asimilate gresit apucaturile,in acest RAU,cred ca nu-l vei putea darama vreodata cu adevarat.
Şi totuşi, animalele sunt capabile să discearnă între o stare de bine şi una de rău, ceea ce implică un concept, chiar dacă rudimentar, de bunătate şi răutate. O pisică preferă să fie mângâiată şi toarce ca dovadă că percepe starea de bine. Dacă cineva o alungă, iar altcineva o mângâie, pisica va şti data viitoare să fugă de primul (percepându-l ca rău) şi să vină la al doilea (cel bun). Urmărind documentarele lui David Attenborough, am ajuns să fiu convins că starea animală e mult mai plină de sentimente şi senzaţii decât ne place să credem. Reducând spectrul sufletului animal, nu facem decât să ne afirmăm superioritatea. Nu demult, cam aceleaşi “dezbateri” aveau ca subiect populaţiile indigene descoperite de exploratori prin diverse colţuri ale lumii. Erau consideraţi sălbatici, animalici în esenţa lor, în opoziţie cu “civilizatul” occident, care era astfel îndreptăţit să-l ia pe băştinaş ca şi sclav şi să-i confişte pământurile, istoria şi cultura. A spune că nu există răutate în stare pură înseamnă a justifica orice recurgere la răutate. Înseamnă a spune: Actul meu nu e o răutate, ci doar o percepere îngustă şi subiectivă din partea celorlalţi.