Despre răutate

Ca orice om, am şi eu accesele mele de răutate şi, când mă surprind cedând unui asemenea impuls, mă cutremur. Conştientizând explozia de moment, o iau pe firul ei, ajungând din ce în ce mai profund în suflet, în locuri tenebroase şi neexplorate prea des.

Realizez că răutatea şi întunericul fac parte din mine, aşa cum fac parte din orice om. Rădăcinile ei sunt atât de adânci, încât mă tem că, dac-aş încerca să le smulg, aş sfâşia o fâşie din ceea ce reprezint la modul profund. Orice peisaj, fotografie, pictură are tuşele sale întunecate, dar asta nu face decât să sublinieze lumina.

Realizez, iarăşi, că nici n-ar trebui să lupt cu partea asta întunecată a fiinţei, negându-i existenţa, fiindcă oricum n-aş avea sorţi de izbândă, ci tot ce pot spera este s-o controlez. E normal să am accese de răutate! Nu înseamnă că sunt bolnav de ceva incurabil şi c-ar trebui să mă simt stigmatizat pentru răutatea din mine! Dacă nu depăşesc doza tolerabilă, mă înscriu în parametrii de construcţie a speciei umane.

..după chipul şi asemănarea.. ?

Şi dacă tot am pornit să explorez pe firul acesta întunecat, ajung să mă întreb dacă răutatea este ceva specific uman, sau e o parte integrantă din aproape tot ce e viu.

Un animal poate fi rău? Pe multe porţi scrie „Atenţie, câine rău!”. Dar, câinii ăştia nu sunt decât nişte animale crescute de oameni, dresate de oameni şi judecate de oameni. E posibil să-i fi contaminat pe aceşti câini cu răutatea noastră, pentru că avem nevoie de paznici.

Iar, dacă stai şi te gândeşti, răutatea canină respectivă izvorăşte dintr-un instinct de teritorialitate exacerbat. Ca să mă transform într-un avocat al drepturilor animalelor, susţin că bietul animal are circumstanţe atenuante. Răutatea lui este instinct de apărare a „clanului” şi teritoriului său, instinct şlefuit şi încurajat de noi, cei „umani”.

Probabil că dacă descompui mecanismul răutăţii, vei da în majoritatea cazurilor de explicaţii perfect raţionale ale unor instincte de apărare, de vânător, de răspuns în faţa competiţiei acerbe sau de reflex în faţa unei injustiţii.

Există oare răutate pură?

Cum orice lucru are o cauză, până şi răutatea pură ar izvorî din ceva şi n-ar fi decât vărsarea efectelor acelei cauze pe cineva sau ceva fără legătură cu acea cauză. Din punctul de vedere al victimei, răutatea este pură şi gratuită, chit că mecanismul răutăţii ar putea fi analizat şi explicat.

Există aşa ceva, gen ţap ispăşitor sau victimă colaterală, în lumea animală?

Poţi găsi, spre exemplu, un mascul frustrat c-a fost învins în competiţia de dominare a turmei şi care să-şi „verse furia” pe-o victimă pe care-n mod normal n-ar fi atacat-o?

Probabil că da, îmi spun, deşi n-ar trebui să mă avânt pe calea unui răspuns ferm. Avem, noi oamenii, obiceiul să antropomorfizăm lumea animală, creând analogii cu propria noastră psihologie şi societate, ca să familiarizăm locul.

Cred că dacă găsim răspuns la întrebarea asta, răspundem şi la inversul ei: Pot fi animalele capabile de acte de bunătate altruistă?

Se pare că-s genul care, dacă n-are de lucru, îşi face şi se joacă cu întrebări gen „au umor animalele?”, în loc să-şi vadă liniştit de blidul lui.

Poate că toată dizertaţia asta n-a fost decât un mecanism de eludare a răspunsului privind propria răutate. Ocolind sentinţa, am relativizat deliberarea, deturnând atenţia tuturor, inclusiv a mea, de la un proces incomod.

Pentru că lucrul cel mai grav cu privire la răutate este s-o justifici!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 comentarii pentru “Despre răutate”