Dependenţa de nud ©

Am început prin a fi nud…

Omul este o inteligenţă la cheremul organelor sale. Şi cu mult timp înainte de a ajunge un produs de tarabă maedia, nudul omului a fost expresia unei stări de spirit.

Civilizaţii întregi, l-au creat ca artă şi filosofie.

Idealul grecilor antici despre educaţia fizică a sănătăţii şi armonia perfectă a proporţiilor era Apollo. Nu acel Apollo care, zice-se, ar fi ajuns pe Lună, nici săpunul Apolo ce ne curăţa, în puritanismul comunist, deceniile de înţeles ale refulării.

Apollo cel clasic, al grecului Fidias avea, prin sec. 6 înainte de Christos, să exprime nuditatea şi perfecţiunea atletică, chestii îndelung apreciate (sic!) de societatea democratică ateniană.

Modelul era de vigoare, frumuseţe, autoritate dar, curios peste măsură pentru noi cei de astăzi, nudul raporta oamenii acelor timpuri şi la înţelepciune…

A urmat un mileniu de pudoare întunecată. De beci. Un sânge de temniţă aspră care-a transformat omenirea în foşgăială de rozătoare şi sufletul în ciumă!

Renaşterea italiană din sec. 15-16 a venit cu gând şi credinţă de spiritualitate.

A pus semnul egalităţii între adevăr şi frumuseţe. Nu a mai privit nudul ca marfă şi obiect utilitar ci ca modalitate artistică.

Ni l-a născut pe Michelangelo, să ne introducă în spectaculozitatea trupului. Genialul său David, a fost redat ca o divinizare a masculinului şi ca aproximare pentru prototipul Creaţiei.

Dar perfecţiunea idealizată şi renascentistă, nu l-a mulţumit de exemplu pe Rembrandt.

El a ieşit din tipare, preferând să dezbrace, să surprindă imperfecţiunea în intimitatea ei cotidiană, refuzându-i goliciunea etalată. A fost indiscret ca un reporter. Poate cel mai indiscret reporter plastic…

Aceeaşi atitudine, cu un plus venit de la fronda socială şi morală, consistentă împotriva blocajului conservatorist, o regăsim, două secole mai târziu, într-un tablou al lui Eduard Manet.

O femeie, complet goală, avea neruşinarea de a sta la un picnic alături de doi bărbaţi îmbrăcaţi elegant, dar mai avea, (vai, vai!) şi îndrăzneala de a-l privi pe spectator, adică pe tine!, fără nicio jenă, drept în faţă.

Acest tablou a pictat o culme a scandalului. La 1863. Şi nu reprezenta altceva decât un Dejun pe iarbă….

În arta românească, nudul devine subiect estetic autonom, independent de studiul anatomic de atelier.

Simţim pulsând neliniştit nervul din spatele mâinii care ţine creionul, realitatea se construieşte ca un joc de oglinzi şi nu ca un ideal absolut într-o încarnare a esteticilor postmoderniste.

Avem un Nud văzut din spate al lui Brâncuşi, creat doar din câteva linii, acuarela lui Corneliu Baba tresărind lină în Femeie dormind, aşezate cuminţi pe sofale catifelate se recrează nudurile lui Tonitza sau întinse leneş, nudurile  opulente, de interior, ale lui Petraşcu.

Nuduri severe, rubiconde austere, supte, cu trăsături faciale masculinizate readuc fastul acolo unde fusese ignorat cu predilecţie. Contorsionate în cerneală şi creion, abstractizate şi colorate intens, nu doreau şi nu doreasc altceva decât să desfacă de pe os mentalitatea şi formele ascunse ale unor frumuseţi greşit înţelese.

Pentru că trupurile noastre sunt vii, au emoţii, au sentimente omeneşti de imperfecţiune şi contradicţie…

Venea grăbit, sec.20 şi nudul începuse să evadeze din artă ca o pradă pentru devoratorul mecanism al societăţii de consum. Fără probleme filosofice existenţiale, doar pe profit, un profit imediat şi desigur cât mai consistent.

Şi acum, continentul închis la culoare, promovează cu osârdie pecuniară nudul folcloric.

Câte o ciocolată cu ţâţele mari, asortată în accesorii, hmm… ei le spun altfel, băştinaşe, se proiectează doar pe clişeul publicitar, neavând nimic comun cu adevăratul nud.

Tăvălugul consumerismului occidental rotunjeşte însă bine de tot industrialul turistic local. Şi sânul de abanos, rămâne din ce în ce mai des împodobit cu mărgele de sticlă colorată…

La România s.r.l., nu ne mai miră azi nimic.

Nudul insipid, haios sau hidos, gonflat după model, se copie şi se clonează în marea majoritate. Agresivitatea lui degenerează în colaj de imagini sub formă de bârfă.

Eternul feminin, racord la omeneştile noastre instincte primare, îşi raportează nudul în exploatare, în direct dar fără exclusivitate, stricând şi maculând până la jenă chiar şi inocenta idee de vacanţă!

Pe-afară, ceilalţi, cărora noi le spunem civilizaţi, asociază farmecele intime ale unor frumuseţi nude cu simboluri arhitecturale sau culturale, care să facă şi să aducă odată-n plus, notorietate locului.

Turistul se simte astfel stimulat cât mai mult, să sară din rutina de zi cu zi direct în senzaţia tare, falică, a momentului.

Ei nu se mai şochează când văd ditamai Turnul Eiffel lipit de un cur apetisant de franţuzoaică sau nişte englezoaice la bax, cu dinţii lor mari încălecând pătimaş Tower Bridge-ul londonez.

Cohortelor de japonezi, acestor termite turistice active, trebuie să le dai până la urmă, argumentul decisiv.

Argumentul decisiv este nudul desfăcut în plăceri de cartier. Place Pigalle din Paris, Soho din Londra, St. Pauli din Hamburg sau vitrinele cu animale desenate, vii şi în ofertă instant, din Amsterdam…

Natura nudului este să-l şocheze pe el, pe ochi şi să-ţi atingă psihicul acolo unde-ţi face plăcere.

Imaginea unei femei goale, dacă este încadrată cu abilitate într-un spot publicitar, poate ameliora substanţial impactul mesajului transmis în acea reclamă.

Nu avem limită în asocierea nudului !

Că e ulei de motor, cremă de ghete, mâncare sau medicament, imaginaţia ta trebuie să ne crească nouă vânzările şi să ne facă produsul cât mai atractiv.

Şi nici nu e nevoie ca atitudinea să fie neapărat de goliciune explicită şi fără echivoc, erotică!

Dimpotrivă, o pereche de chiloţi aruncată inteligent sau doar un voal transparent, dau zoom mult mai repede la impactul nostru vizual.

Globalizate astăzi, societăţile trăiesc de mult fără perdea.

Farmecul nudului feminin sau făţoşenia celui masculin, străbat cantitativ dar şi calitativ aş spune, gluma suculentă, simpatică, bancul erotic inepuizabil.

Aluziile devin explicite, falsele pudori apar fără pamperşi, se ştie întotdeauna totul despre focosul temperament iberic şi despre perenitatea neagră a simbolului falic introdus.

Se face băşcălie balcanică, se dă cu sec de umor unional european, se ia voluptatea unei imaginaţii fără limite şi se întinde pe tot entertainmentul.

O fesă revoluţionară ţâşneşte direct din Marseilleza, o pereche de sfârcuri ne prezintă drapelul american ca-ntr-un concurs de tricouri ude.

Se iau de nud politicieni şi li se-mproaşcă cu satiră sobrietatea şi scorţoşenia contrastului şocant, dintre ce fac cu gura şi ce spun pe gură.

Nudul este mereu confortabilul spectacol.

Pe scenă, textila strămoşească a căzut de mult. Ca text, a fost dintotdeauna în estetici irezistibile.

Avem strip-tease feminin şi masculin. Cu isterie, cu magnetism, cu show de poveste şi poveste de show.

Avem Hollywood, cu cât mai superstar cu atât mai nud în secvenţă, mai erotic, mai box-office, mai exploziv.

Suntem dependenţi de nud.

De nudul piciorului desculţ, al torsului atletic, al sânului mic şi obraznic scăpat în joacă, al neglijenţei studiate sau al vulgului crăcănat, care nu te lasă neterminat…

Chiar maculat de trivialitate, cu scârba la vedere, pornograffitizat pe ziduri online, produs de hyper consum sau inepuizabil în balsamicul sentimental, nudul bucură uşile noastre larg închise către intimitate.

Să ne bucurăm şi noi de el !

Fără prejudecăţi desuete, fără obscura ranchiună, să-l cultivăm şi să-l presărăm condiment instinctelor noastre.

Şi să nu uităm, fizic dar şi mental, că el ar trebui să ne fie un model de perfecţiune popular şi copulent.

Că nu umblăm despuiaţi numai prin ceruri, cu tot sufletul afară. O putem face şi pe pământ…

 Cristian  Oprea

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

10 Responses to “Dependenţa de nud ©”