Cum construieşti o primăvară ©

… Ca o casă. Pui temelia din rituri şi credinţe. Ridici pereţii din jocuri şi sărbători. Şi laşi acoperiş din legende şi poveşti peste ce ţi-a mai rămas dezvelit la suflet.

Noi oamenii am evoluat, se spune într-un comunicat de presă. Am ieşit din societăţi primitive şi tradiţionale. Am înlocuit moşul şi baba cu telefonia mobilă şi internetul. Am supus progresiv un timp sălbatic, brownian, devorator. L-am produs domesticit, riguros, ordonat şi desigur cu mult mai favorabil vieţii. Acum îl controlăm din calendar, un instrument care ne găseşte relativi şi înspăimântaţi. Pentru că suntem creştini dar ne e o frică îngrozitoare de moarte.

Apăsăm pe butoane, tastăm, facem touchscreen pe dorinţe şi ne trimitem într-o doime de secundă gânduri de bine sau de rău. Dar nu ne mai spunem basme. Am spart miturile, am tăiat din ramuri, am dus în desuet şi-n râs snoavele, zicătorile, cimiliturile.

Am făcut din ţăran un ghiolban onaniform, un mârlan nestatornic şi manelist convins. Un om singur, care n-a mai contribuit cu nimic la construcţia casei lui şi se vede. Am început să uităm. Şi-a început să ne plouă-n casă!

Evident că e doar o chestiune de timp până când această casă se va prăbuşi. Peste noi, cei care ne-am dorit atât de mult să scăpăm de trecut. Să ieşim din descântec, din vrajă…

Cât mai ţinem minte cum se face, hai să ne recapitulăm construcţia. Să-ncepem deci această primăvară cu a fost odată…

Încă de pe la Anul Nou, bătrânii puneau calendarul de ceapă. Cu el aflau dacă iarna va fi lungă sau dacă primăvara va încăleca degrabă pe cocoaşa ghioceilor. De cu toamna se vedeau semnele iernii, stând tolăniţi pe fustele de plante şi căutând la bârlog animalele obosite.

Cum venea februarie, toată suflarea era cu ochii pe urs!

Că dacă-şi strică ursul culcuşul e rost de vreme bună dar dacă se cască dihania şi p-ormă se-ntoarce la vizuină e clar, vreme de băgat cornu-n pernă.

Tataia şi mamaia? Păi nu ştiau ei să cetească tot ce se-arată? Ce-aveau de făcut altceva?

Pe la sfârşitul lui Făurar cică se-mperechează zburătoarele. Atât păsăroii cât şi păsăricile. Acum, fetele mari, scuzaţi arhaismul, şi flăcăii, se duceau la pădure să ia ghiocei şi apă de zăpadă netopită, neîncepută. Că le venea Dragobetele…

Fără inimioare-n formă de tarabă, comercial împachetate.

În prima zi a lui Mărţişor femeile, casnice cum altfel şi intrate binişor la un fel de pauză, pregăteau şnururi din fire de lână răsucită. Un fir alb, un fir roşu. Şi le-agăţau de gâtul copiilor, ba le purtau şi cei mari, le ducea şi vaca, legate de cornul din stânga şi cloşca, la piciorul mai nervos pe care-l ţinea îndeosebi pentru scurmat. Se considera că au puteri magice.

Ce ignoranţă, desigur. Puteri magice are doar banul, după cum  bine ştim azi cu toţii…

Mărţişorul din zilele noastre, e o creaţie a oraşului. O inginerie urbană, o manufactură ce nu are nimic în comun cu modul tradiţional în care se construieşte o primăvară.

După întâi a lui Martie, preţ de vreo nouă, creştinii din bătătură ţineau zilele Babei. Capricioase zile, ciufută şi Baba. Fiecare-şi alegea o babă  s-o ţină, nu ca să-i aducă copilul de la after school ci să-i spună cum îi era inima.

Că aşa după cum îi era baba se zice că-i era şi sufletul…

Ei bine, şi după ce scăpai de băbăciuni veneau alte nouă zile pe calendar, ale Moşilor. E simplu, moş-babă, babă-moş. Transhumant şi odihnitor. Interesant este ce se credea despre Moşi, că sunt toţi buni, valabili şi că bat cu bâtele lor, aici găsim explicit pentru prima dată asocierea romanţioasă dintre un moş şi-o bâtă, bat cu maiul sau cu ciocanul, pământul.

De ce-şi târau ei ciocanul pe pământ şi băteau cu el? Păi ca să intre gerul şi să iasă căldura. Nu e superb?

Şi pe 9 martie, sărbătoare mare! Măcenicii. Se dădeau pomeni, în livezi se făceau focuri din gunoaiele adunate pentru că, vai ce emoţie!, pe vremuri aveam livezi şi nu aduceam fructele de la unguri şi polonezi!

Şi-aveam şi tineri, care săreau peste foc să fie sănătoşi tot anul…

Această zi era numai bună ca să-ţi începi aratul. Din prima brazdă oamenii îşi aduceau puţin pământ acasă, la care talpa casei, cu veşnica ei broboadă şi dusă bine peste suta de ani, împletea cântec şi descântec de leacuri şi vrăji.

Astăzi parcă prea repede tragem pământul peste noi…

Puţin după jumătatea lui martie venea ziua, când brazda se deschidea ca să iasă din miezul pământului toate goangele. Primăvara începea să aibă pereţi. Broaştele se-apucau de orăcăială iar şerpii se iţeau din găurile lor şi deveneau stăpâni!

Era o zi când n-aveai voie să-i spui şarpelui şarpe. Îi vorbeai frumos, cuviincios, pe ocolite, aproape aluziv. Măi  cel ce se târâie n-ai vrea tu să te târâi mai încolo? Şi s-o muşti din când în când şi pe Eva pentru mine?

Pe 25 martie, flăcăii se dezveleau cu talent şi serbau feciorelnic Ziua Cucului. Cucu, cucu! Această pasăre, în tradiţia noastră orală îşi dezlega limba pentru a o da cântecului.

Iar se făceau focuri în livezi, vămile erau doar ale văzduhului, vitele se scoteau la păscut dar nu în restaurante, oamenii se spălau cu apă de nea pe cap, ca să scape de purici, păduchii laţi nefiind pe atunci o prioritate.

Cum prima lună de primăvară aproape-a trecut, celelalte două se construiau mai repede.

Ţii în aprilie doar Sf. Gheorghe şi-apoi Armindeniul care-ţi deschide ferestre de lumină către Mai. Structura de rezistenţă a casei ţi-o dădea însă sărbătoarea Paştilor.

În rest ce mai ai? De două ori Lăsat de Sec, poate săptămâna cu caii lui Sf. Toader şi Floriile, când cotizezi tandru la bugetul cvasi-consolidat al etniilor ce-ţi apar c-o brânduşă, c-o veorea, cu-n gheocel, c-o floare ceva mânca-ţi-aş!

Tradiţional e soare, căldură, călduri, pomi înfloriţi, astenii, porcării, românii…

Gata, e primăvară, e mama lu’ mama care mă leagănă, deci am şi eu casă. Am viitor! Dar nu te invit înăuntru că l-am pierdut deja, la recurs în instanţă!

Şi ce crud e verdele ăsta crud ! Prea crud…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!