Copilul isteric, părinţii şi societatea

Ca şi subiectul „droguri” şi tema „copii” este una foarte delicată. Şi nu pentru că sîntem noi de o civilizaţie ieşită din comun ci mai mult pentru că „lumea civilizată” a occidentului face într-un fel iar noi cică trebuie să executăm ca ei dacă vrem să ne găzduiască ţiganii, să sclavagim prin Italia, Spania etc.

La români se ştie că bătaia e ruptă din Rai dar străinii ne judecă pentru această meteahnă neştiind ce atrocităţi ştiu românii să facă. Adică o palmă la fund pentru ţinere de minte nu se compară cu o rangă în cap pentru amnezie veşnică. Dar trecînd diafan peste imaginea soţiilor cu picioare în gură şi soţi cu cuţite-n spate am să fac referire la felul în care am hotărît să corectez apucăturile isterice ale copilului meu cu vestita palmă la fund. Am fost judecat, acuzat, înjurat, dezmoştenit, dar pînă la urmă s-a dovedit că măsura luată de mine dă roade şi nici copilul nu a rămas cu sechele, ba mai mult mă iubeşte şi-l iubesc la fel de mult. Astăzi însă, la numai cîteva luni, oamenii care nu ezitau să-mi arate cît sînt ei de paşnici, pacifişti şi blînzi cu copiii lor, au parte de show-uri dansante în faţa magazinelor cînd odraslele îşi doresc ceva.

Problema este că tocmai societatea care vine şi îl îndeamnă pe părinte să nu aplice corecţiile fizice este cea care va exclude cinic (şi ca o curvă ordinară) din cercurile ei copiii cu probleme de comportament. Aici ar trebui să gîndească părinţii de două ori. Faptul că odrasla creşte într-un mediu foarte liber, fără oprelişti, fără obligaţii şi îndatoriri, învăţat că totul i se cuvine, tocmai acel copil va avea de suferit. Societatea nu are timp şi nici chef să educe sau să corecteze un astfel de caracter.

Învăţămîntul, biserica, justiţia, sănătatea nu sînt instituţii care educă, educaţia fiind strict obligaţia şi instrumentul cu care părintele formează acel copil. Se creşte foarte greu un copil dar rezultatele muncii sînt foarte mişto şi imediate. Probabil răpiţi de inocenţa, frumuseţea, gingăşia, delicateţea pe care numai un părinte o poate înţelege, părinţii se pierd în detalii şi uită că acel copil va deveni într-o zi adult.

Eu pot judeca acum problema din ambele unghiuri. Îmi aduc aminte de vremurile cînd nu aveam copil şi cînd mă scoteau din sărite copiii cu istericale din hypermaket, din tren sau alt loc public, drept pentru care am avut grijă să nu ajung pînă acolo. Aşa cum muzica mea, gesturile, cuvintele, atitudinea mea nu trebuie să deranjeze, copilul meu nu trebuie să deranjeze. Iar celor care se arată atît de înverşunaţi împotriva mea şi a „violenţei” mele le amintesc că sînt o mînă de ipocriţi cretinei. Pe lîngă faptul că ejaculează fals de plăcere cînd îmi aud copilul de numai un an şi zece luni fredonînd melodii în limba engleză, de parcă această activitate ar fi o bagatelă pentru noi părinţii, există atîta violenţă reală în jurul lor şi nu mişcă un pai, nu ridică un deget. Repet, sînt nişte cretini ipocriţi.

Nu cred că trebuie să fac precizarea că nu am calificări speciale privind educaţia (se vede, nu-i aşa?) şi că cele scrise mai sus nu sînt nicidecum literă de lege. Fiecare trebuie să-şi adapteze metodele în funcţie de personalitatea şi nevoile reale ale copilului, un Chupa Chups, spre exemplu,  nu este o necesitate. Societatea are un cuvînt greu de spus dar nu la început cînd tratează familia cu curul şi cînd de fapt ar trebui să sprijine părinţii, să-i ajute, ci mai tîrziu cînd va exclude din rîndurile ei copii cu handicap, urîţi, bolnavi, săraci, înfometaţi sau cu altă culoare a pielii şi, în ultimul rînd, cu deficienţe în educaţie. Societatea e o curvă, poate de aceea trebuie să dăm o palmă la fund copilului în copilărie ca mai tîrziu să nu primească şuturi în fund de la idioţii străini din jurul lui.

 

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 Responses to “Copilul isteric, părinţii şi societatea”