Copiii de bronz

Îmi pari puţin ostenită. Poftim, hai să ne-aşezăm olecuţă! N-ai grijă, merge lumea asta înainte şi fără noi, o vreme!

Uite, poţi să-ţi pui capul pe umărul meu şi să-nchizi ochii câteva clipe, în timp ce eu te voi veghea. Şi, dacă vrei, îţi spun o poveste.

Este povestea unui oraş cam obosit şi cam trist, în care, într-o zi, soseşte un om. Admirând clădirile şi cerul albastru, omul s-a mirat foarte tare de tristeţea de pe chipurile oamenilor. S-a dus la primar, să-i facă o propunere.

Primarul l-a ascultat, dar clătina din cap neîncrezător, încă dinainte de-a apuca omul să-i spună ce idee-i venise. Probabil că şi primarul era măcinat de-aceleaşi griji ca şi restul oamenilor din acel oraş şi nu mai avea puterea să mai creadă că se putea face ceva, cu adevărat.

Omul voia să facă un grup statuar, undeva, într-o piaţetă a oraşului. Nu voia ceva pe soclu, ci statuile urmau să fie montate chiar pe caldarâm. I-a mai zis primarului că nu voia de la el bani, ştiind că visteria oraşului era-n suferinţă, ci doar aprobarea de-a pune statuile în piaţetă. Cum le va face, era treaba lui!

Primarul a aprobat, tot neîncrezător, şi-a căzut înapoi cu mintea-n grijile lui.

Omul nostru s-a dus la câţiva meşteri din oraşul acela şi le-a zis cum vrea să fie statuile. I-a întrebat dacă ar fi dispuşi să facă acele statui, fără plată, dac-ar fi avut tot ce le trebuie. Meşterii nu prea aveau de lucru şi s-au învoit să lucreze pe gratis, gândind că statuile acelea vor fi o foarte bună reclamă a priceperii lor. Poate, văzându-le, alţi trecători sau vizitatori ai oraşului vor comanda şi ei ceva şi vor avea de lucru.

Apoi omul s-a aşezat în mijlocul pieţei oraşului şi-a început să-ntrebe trecătorii dacă şi-ar dori o statuie care să-nveselească oraşul. Oamenii sigur că voiau, dar tot dădeau vina pe primar că nu face nimic. Ziceau şi că ei sunt săraci şi n-au bani ca să contribuie pentru statui. Omul le-a zis că nu-i trebuie bani şi că meşterii oraşului vor face statuile pentru ei, fără plată. Le-a cerut, în schimb, să caute pe-acasă orice obiect vechi de bronz, care le era de prisos. Orice! Un clopoţel, o vază, o bucată dintr-o statuetă veche… Orice! Atâta-i ruga!

Oamenii plecau, iar a doua zi omul a avut bucuria să-i vadă, rând pe rând, venind cu câte un obiect mic de bronz. De la fiecare câte puţin, s-a adunat destul pentru statui, iar meşterii, însufleţiţi de atitudinea orăşenilor, au prins a topi bronzul şi-a făuri statuile, după indicaţiile acelui om. Chiar se bucurau că puteau lucra ceva care va fi expus în oraş!

După câteva zile, primarul a ţinut ceremonia de inaugurare a grupului statuar. Toţi orăşenii erau acolo, lungindu-şi curioşi gâturile ca să ghicească cum arată statuile acoperite de pânză albă. Meşterii erau şi ei acolo, şi, lucru nou pentru oraş, aveau zâmbete pe chip, pândind mai ales la copiii din mulţime.

Când s-a dat pânza la o parte, toţi au putut vedea statuile. Era o horă a unor copii de bronz, care zâmbeau şi se ţineau de mână, iar în mijlocul lor era o femeie care ţinea sus în braţe un copilaş. Copilaşul de bronz era bucuros, nevoie mare, că mămica lui se juca cu el şi că toţi acei copii dansau în jurul lui, iar zâmbetul copilaşului se oglindea în zâmbetul mamei sale, fericită să-l vadă vesel. Ce era ciudat la acel grup, era că într-un loc era un copil de bronz mai puţin, iar locul era gol. Spre acel loc se întindeau mânuţele copiilor din bronz din stânga şi din dreapta, de parcă-şi aşteptau un prieten să vină şi să se prindă-n horă cu ei.

Meşteşugul meşterilor era mare, pentru că feţele acelor copii erau foarte reuşite, părând vii.

Orăşenii şi primarul cercetau cu atenţie statuile, minunându-se de strălucirea bronzului în razele soarelui, ceea ce părea că însufleţeşte şi mai mult acel grup.

Omul nostru a mers la un copilaş din mulţime şi l-a îndemnat să meargă să se prindă-n horă, în locul acela gol. Când copilaşul a atins mânuţele copiilor de bronz, a fost de parcă s-ar fi molipsit de la veselia lor şi i s-a părut că hora aceea chiar se învârte, iar copilaşul şi mămica lui chiar râdeau. Aşa s-a trezit râzând vesel şi copilul adevărat, iar oamenii s-au însufleţit şi au început să fotografieze acea horă. Zâmbetele apăruseră pe chipuri şi toţi copiii din piaţetă voiau să se prindă şi ei în horă şi să fie fotografiaţi. Care cum lua de mână pe copii de bronz, se înveselea, iar orăşenii păreau că formează o a doua horă, în jurul primei. Mămicile erau la fel de vesele ca mămica de bronz, fericite să-şi vadă copii surâzând, iar fiecare se lăuda că şi el a adus puţin bronz, ca să se facă acele statui minunate.

N-a trecut mult şi până şi oamenii mari, în toată firea, au vrut să se prindă-n hora copiilor de bronz şi curând toată lumea din piaţă zâmbea şi-avea poze cu statuile. Până şi primarul s-a fotografiat, ţinând de mână copiii de bronz, mai vesel ca niciodată.

De atunci a devenit un obicei ca lumea să treacă pe lângă statui şi să se prindă-n hora aceea minunată. Oricâte griji ar fi avut, veselia copiilor de bronz le aducea aminte de frumuseţea şi bucuria lumii şi orăşenii erau tare mândrii de statuia lor, făcută din obiecte vechi şi din talentul meşterilor locului.

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

Zero comentarii deocamdata... Hai, prinde curaj!

Leave a Reply