Copii fără copilărie ©

Fără inocenţă. Fără candoare. Copii plângând isteric la cea mai nevinovată frustrare. Copii-imagini, copii rătăciţi, măcinaţi în somn de-o insomnie violentă. Copii care nu se mai miră de indulgenţa ta, ci o consideră normală. Care nu se mai emoţionează decât în lumea virtuală, o lume a lor, unde se-nchipuie monştri, se atacă sălbatic, cu ghearele şi cu dinţii, au venin, au solzi, au spini şi le trebuie atât de mult timp apoi ca să se liniştească şi să-şi revină.

Copii ofiliţi între patru pereţi, care-şi iau cei patru pereţi după ei pretutindeni! Copii cu părinţi dar fără roşu-n obraji ! Copii nefericiţi într-o explozivă fericire aparentă! Copii consumaţi înainte de rod. Care-ţi vorbesc cu BĂ! şi-ţi promit din ochi nu o lacrimă ci o răzbunare, la primul refuz categoric!

Copii care te-mbrăţişează flămând pentru că vor ceva de la tine, care s-au plămădit parcă prea maturi dintr-o dată şi aspri! Care-şi expun foarte calculat geometria iubirii, gângăvelii, strigătului de mânie, râsului şi plânsului. Care tac pentru că ştiu că asta te scoate pe tine din minţi!

Dacă te-apuci să-i eliberezi, pentru că te-apuci într-o zi, descoperi că nu mai ştii să faci vreo diferenţă între cucerire şi constrângere. Dacă-l constrângi înseamnă că-l închizi. Dacă vrei să-l cucereşti, te trezeşti că începi să te construieşti pe tine însuţi în el. Că-l converteşti! Pe de-o parte-l striveşti, pe de alta îi deschizi sufletul înspre locul plin cu provizii pe care stă scris numele tău!

Te-apuci să-i veghezi somnul, făcându-ţi de lucru pe zidurile nesomnului tău. Ziduri pe care vrei să le aperi, dar nu te-ai întrebat vreodată de ce-a fost nevoie să le construieşti! Trebuie să-l înveleşti, să-l respiri, să-l priveşti, să-l măsori… Îţi spui că trebuie să-l faci să tragă-n piept acelaşi oraş ca şi tine! Aceeaşi lume. Dar lumea lui?

Ai fost atent când şi-a inventat pentru tine această imagine? De promisiune a dragostei în ochi, care se pleacă în altă parte când îi vorbeşti? Dacă ţi-ai permis să-l aduci pe lume, obligându-te astfel să te-mplineşti, nu-ţi dispreţui provocările. Provocarea de a avea un munte de urcat şi un diamant de descoperit. Sau poate crezi, că odată ce ţii diamantul în mână nu mai ai nimic de făcut cu el?

Poate-a venit timpul să-ţi vorbeşti. Despre un război inutil pe care-l duci împotriva obiectelor din viaţa ta! Despre cum ai uitat să fii lovit de soare, să te zgârii de pietre, să te potoleşti odată cu setea pământului uscat, să dormi gol sub pânza unui cort oarecare, să nu mai devii bănuitor şi gelos pe locul ocupat de alţii.

Copilul te simte. El poate fi atunci un recul. Pentru că tu, pentru el, nu mai reprezinţi decât o armă! Râsul clar, plin de bucurie, care-ar fi trebuit să fie, stă-n aşteptare o vreme, apoi începe să-şi caute justificare, direcţie, începe să fie mai greu de frământat, ca un lut care şi-a pierdut forma din cauza unei proaste întrebuinţări!

Poate că ţi-ai asigurat o viaţă patetică. Unde sufletul tău se hrăneşte cu lucrurile nu cu-nţelesul lor! Condamnă-te la această muncă, nu lăsa ca diamantul tău să fie ars de alţii şi transformat în cenuşă! Nici nu-l închide într-o cutie de catifea, într-un seif ca-ntr-un secret! Gândeşte-te că trebuie să-l faci să strălucească mai tare, să-l şlefuieşti nu pentru plăcerea ochiului ci pentru spirit, acela care te găseşte nedormit dincolo de zidurile roase de nesomn.

Înşelat vei rămâne dacă-ţi întinzi mâna spre diamant ca obiect, când de fapt ar fi trebuit să-i cauţi sensul…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 Responses to “Copii fără copilărie ©”