Clasica lingușire ©

Suntem pe la 1900. Pentru cei foarte tineri, țin să fac precizarea că au existat oameni chiar și pe-atunci, într-adevăr ei având nenorocul să se nască înainte de anul 2000…

Suntem în Micul Paris. Prăfuit de zarzavagioaice dimineața, parfumat de can-can și boemă, de spirit și cafenele literare sub diadema augustă a coroanei regale. Pe Calea Victoriei, colț cu Edgar Quinet, peste drum de ceea ce numim astăzi Cercul Militar Național se afla, și se află, Capșa. Pornită la-nceput ca o afacere de familie între doi frați, stabilită pe la 1860 într-o veche casă boierească unde a și rămas până azi, este inaugurată ca și cafenea fix la 1886, atunci când este deschis și hotelul cu același nume. Ce era Capșa și de ce m-am apucat să dau praful ăsta acum la o parte? Păi era ceea ce astăzi, cronicarii dorobanțieri, adepți necondiționat ai modului pițiponc de gândire, ar numi-o: MIEZUL! Cei mai tari oameni politici, unde se regăseau la o manevră? La Capșa! Dar veneau și străinii, cei de rasă, care ne căutau ei pe noi pentru că, și acum puțină liniște vă rog, aveau ce-nvăța și cu cine se întreține în activitatea neuronală. Cei mai buni gazetari ai vremii își descopereau doar la Capșa subiecte suculente pentru a doua zi, lumea artistică se prelucra sufletește și monden doar aici, iar femeile, dulci sau prea intens folosite ca frumuseți, se etalau neapărat doar în incintă…

Era știut de altfel, un secret care circula voluptuos prin iatacurile prețioase și prin budoarele intelectualiste, că ești un nimeni absolut dacă n-ai călcat și n-ai primit botezul Capșei. Ce să mai, ca să devii scriitor nu se putea să nu-ți oferi spre rumegare, la o cană cu vin de poamă rară, producțiile literare în Casa Capșa!

Este anul 1901. Bucureștii intraseră cu pieptul dezgolit în secolul vitezei. Șinele de tramvai treceau fericite peste piatra cubică, bărbații se salutau la joben iar doamnele descoperiseră eleganța unei perechi scumpe de mănuși și a unei pălării neapărat unicat! Oamenii aveau timp să citească, existau romanțe și tango, mirosea a levănțică și-a iasomnie  ca-n dulapurile de astăzi ale bunicilor sau străbunicilor sau stră-stră…

I. L. Caragiale era suprem! Dar nefericit. Nu-și mai găsea locul. Plecase în răstimpuri pe la Brașov și Sibiu în încercări de expatriere. Alternase triumful cu huiduiala pe scena teatrului național. Trecuse un deceniu de pomenit cei doi copii, plecați într-o lume paralelă și poate mai bună. I se mai născuse între timp un fiu dar lumina ochilor era Mateiu, întâiul venit pe lume, care tocmai ce-și dorea să serbeze intrarea în adolescență, unde oare? Pentru că se numea Caragiale, răsucirea în tumultul pubertății era musai să se facă și din punct de vedere literar. Iar Capșa se dovedea neapărat cea mai bună soluție.

Seară. Cafeneaua plină ca de obicei. Tineri bonjuriști, aspiranți la dantela sau la jartiera îndelung brodată a unor dudui posace, sorbeau zgomotos din țapii de bere, celebrii și ei de altfel. Politicieni conturați discret în separeuri, așteptau platourile cu mezelicuri proaspete și delicatețuri acuș sosite din colonii. Monșeri. Mulți monșeri. Dar și mai mulți mitici, delicios deghizați în costume și lornioane de lume bună.

Grigore Capșa, propritar autoritar primise pe l-amiază vorbă că Nenea Iancu are să vie cu cineva, persoană importantă, și își pregătise cum se cuvine momentul. Era eveniment! În ultima vreme, Maestrul devenise mai retras, evitând cetitul de dimineață în cafenea, cu ochelarii peste ziar spre fetițele dulci din București și spre tevatura cotidiană. În așteptarea magiei ce avea să se producă fără doar sau poate, se aranjaseră toate așa cum îi plăcea Dumnealui.

În sfârșit… Redingotă neagră, pince-nèz, un fel de ochelari cu-n picior, legați în lanț de-argint după gât, pălăria tare, lucioasă și copilul. De fapt un tânăr de-acuma, cu năframă înnodată sub bărbie și costum la un rând, în dungi inegale.

– Cu plecăciune maestre, da’ poftim! Și conașul cel tânăr, ce privire inteligentă, se vede de la o poștă că vă seamănă, ce  zic eu, bucățică tăiată leit lu’ matale! Cum am promis, la moment facem liniște și ascultăm ete așea, cu toții pe dumnealui!

Și imediat, șase garçoni, flăcăi imberbi dar dibaci în mânuirea veselăriilor tăbărâră pe masa din centru, pentru un mise-en-place corespunzător cu statura literară a clientului.

Răstimp de-o oră. Poftele ostoite se relaxau lichid, la un demisec de Drăgășani rece și aromat. Caragiale impetuos, îndoi din deget semnul convenit pentru debut.

– Atențiune,atențiune! Avem incredibila plăcere de a vă anunța un moment unic, de neuitat, în viața celei mai promițătoare speranțe din literatura românească. Madamelor și domnii mei vă prezint pe distinsul vlăstar al marelui Iancu Caragiale! Domnișorul Mateiu, care vă va ceti câteva din genialele sale versuri.

Pauză de-o respirație și de-un colac de fum din pipă. Aplauze furtunoase. Mateiu, Mateiu! Urale, priviri admirative, coate. Tânărul Caragiale urcat pe-o masă, declamă ușor emotiv dar efervescent:

– Dormi dulce somn netulburat
În flori și în dantele,
Dormi că ți-au pălit mâinile
În grelele inele.

Uraa! Uriaș! Teribil! Mâinile se zbat ca apucate plescăindu-se una de alta ritmic și asurzitor. Nenea Iancu bombează pieptul și dă primul zâmbet al serii. Și ultimul…

–  Așa un damf de puturos și lipsit de chemare poetică nu s-a mai împuțit de mult pe-aici!

Lumea încremenește. Din colț, de la ultima masă pe stânga, un cap încadrat de ușoare tuleie, la fel de adolescentine ca ale bardului cocoțat pe scena improvizată, trăgea dintr-un șvarț cu voce tare.

Patronul aruncă imediat la masa cu pricina doi băieți pentru corijarea nesimțitului care și-a permis. Nesimțitul înghiți nestingherit a doua gură din cafeaua cu amestec de cicoare și un strop mai mult de lapte. Voci.

Nu ți-e rușine? Scârbă! Gură-cască! Papă-lapte! Un zdențăros! Să cetească poetul! De ce nu cetește?

Și de pe măsuță continuă tirada.

– Dormi rece somn ne-nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi că ți-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.

Colosal! Epocal! Din nou uragan de aplauze și strigături. Caragiale-tatăl felicitat de aproape și chiar luat la pupături de junele exaltate. Degeaba însă…

– Mi-ar fi plăcut mai mult să gust din murătură decât s-o aud… Poți confuzie să faci, căci la capul dintre craci dacă i-ai fi pus și minte ar fi slobozit cuvinte mult mai pline de-nțeles decât capul ce-ai ales!

Agitațiune. Comeseni arătându-și pumnul amenințător. Furie.

Dobitoc! Mă rog ție cine-i dobitocu’ ista domnule? Huo! Scoate-l monșer afară! Terchea-berchea! Cu Caragiale ți-ai găsit tu să te pui măi? Jegosule! Nemâncat! Se și vede, o lichea patentată! Un nimenea!

Nenea Iancu mort, se-ngălbenise pe scaun ca o toamnă venită prea curând. Odrasla coborî împiedicată din literatură, cu sughițul vârstei amestecat în lacrimi. Miticii și monșerii cereau socoteală profanatorului. Celui care îndrăznise să-i fie scârbă. Care scuipase statuia în demnitatea ei de tată.

Cine e porcu’? Să dea socoteală! Animalule! Canibalistule! Haimanaua! Să iasă-n șuturi! Ce-a ajuns Capșa monșer, dacă toți nespălații o frecventează?

Și porcul, tinerel de altfel și cu preciziune în amănunte, se îndreptă de șale și ceru plata. Plata veni odată cu bacșișul de huiduieli și-ntrebarea:

– Cine ești mata măi musiu?

Flăcăul trecu cu sictir, făcând în dreptul titanului dramaturgiei românești popas cu reverență, așa ca de-un pamplezir, de-o glumă.

– Mă recomand, George Topârceanu!

Foto prima pagină – TBM

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

One Response to “Clasica lingușire ©”

  1. Apoteotic!
    Nu am ştiut de această întâmplare. Am rămas cu gura cascată ca la dentist.
    Vezi? A făcut bine Meneopol că ţi-a dat brânci pe Fain, nu era păcat de aşa postare bună să scoată din ignoranţă şi alte suflete?