Când fu tiki nu fu taka – sau despre cum m-am săturat de fotbalul românesc ©

Oameni suntem dar şi la noi în piept locul pentru cărămizi este limitat.

Avem un fotbal. Al nostru. Care nu are nimic în comun cu fotbalul adevărat. Al lor.

Am stat şi m-am întrebat dacă e ambiţie. Aş fi putut s-o înţeleg. Dar nu e. Atunci poate e orgoliu. Nemăsurat, al celui mic, care se crede mare. Dar nu e nici asta. Taci din gură, să fie prostie? Nu. Nu e nici prostie. E foame de bani! Cumplită, rotundă, o foame care face cu ochiul. Ce patriotism, ce spirit civic, ce diaree de vorbe fără rost? Buzunarul e gol! El trebuie umplut, nu prin performanţă, nu prin profesionalism, nu prin muncă. Buzunarul se umple, ete aşea, cât ai pocni din cele 7 ghiuluri şi-o brăţară, dând buf-ul. Dar nu un buf ordinar, la Liga ‘ntâia dâmboviţeană. Că noi nu suntem găinari. Buf-ul cel mare se dă la casele de bani ale Ieuropei. Champions League, Europa League. Acolo e miza supremă. Acolo e peştera comorilor. Păi, veţi zice, pune mâna pe talent, joacă, fii cel mai bun, transpiră şi Sesam se va deschide şi pentru tine. Nu. Nu aşa. Asta ar însemna proiect pe termen lung, să bag io, care-s vai mama mea de mârlan îmbogăţit din speculă şi japcă, banii mei făcuţi peste noapte, ba poate că nici nu-mi ajung şi mai trebe să iau cu camătă de la pretenari, în ceva care e posibil, până la coadă să nici nu meargă, să nu iasă nicio laie, mă mai fac şi de porc, dator la jmecheri şi-mi pierd şi răşpectu’, care orice-ai zice, io faţă de alţii îl am. La mine ăsta-i sfânt!

Ce fac io atunci? Io atunci te fac pă tine Uefo! Te fac în gura aia a ta, cu dinţi de platini! Mă pun pă repede-nainte să-ngraş, ca o avicolă de om ce sunt, că doar nu mi-au crescut pene degeaba, de ieri de azi, nişte băieţi. Cică fotbalişti, că-cat, s-arate ei bine, să lase ceva dâră pă sticlă, că-n rest îi vopsesc io şi-i scot la produs, n-ai grije. Îi bag într-o echipă, pă care-n prealabil o cumpăr pă nimic de la nişte morţi de foame, dacă e şi fo emblemă mai veche, vreun brand d-ăsta sensibil la prostime, e  cu-atât mai OK, şterge băiatu’ prafu’ din vitrine, două-trei termopane, olecuţă di iarbă pi gios, câteva mii de scaune dă plastic, tribună oficială interzisă consumatorilor de apă plată, caut la copii şi le-aduce tăticu şi manager cu riputaţie, nu foarte, că ăştia e  cu bani mulţi, da-ncropim noi un şmen pă picior şi gata! Am cu ce! Nu că mă dau barosan da’ sunt!

Gargară stricată la toţi lache ăştia din media, dau drumu’ la robinetu’ cu dude, ei râde de mine da’ brandu meu creşte, nu mai sunt un nimeni care să chinuia şi să oftica şi mai ridica şi el o mână pă sus să-l vadă lumea. Acu’ sunt domnu’ Gigi, sau domnu’ Marean, sau domnu’ Mitică.

Acu’ sunt bazat, mă bagă-n seamă poporu’, mă imită, mă citează, mă caută la mobil să comentez. Ascultă : cum comentaţi dumneavoastră… E, cum îţi sună? Bă n-auzi, neam dă neamu’ meu nu visa să pice aşea pleaşcă dă interes pă muşchii mei. Şi p-ormă începe campeonatu’. Io musai să-l câştig, ori să mă ştiu acolo, în faţă, să prind târtiţa grasă a găinii cu ouă de aur măcar, dacă nu pot să fiu io primu’ care-o înşfacă!

Cum se face asta? Mai dă-mă dreacu că doar n-oi fi tâmpit să vă spun vouă. Da’ ascultă-mă pă mine că se face! Toţi o fac! Ăla care zice că n-o face , minte! Aşea, vezi că ştii, eşti băiat dăştept şi pricepi repede. Odată rezolvată pă plan local, cam asta-i toată jmichiria. Că eşti  în liga campionilor, că joci play-oafe prin toată Europa, banii curge! Dac-o loveşti din prostie, noroc chior sau nimereală şi te şi califici, atunci chiar c-ai pus-o! Om te faci!

Bref! N-avem fotbal. Şi n-avem fotbal pentru că n-avem fotbalişti. Şi merg mai departe şi spun că n-avem fotbalişti pentru că ei, ăia care bagă bani de-o culoare în maşinăria fotbalistică de spălat şi-i scot pe partea aialaltă, cu o altă culoare, legală, nu au răbdare. Şi nu au răbdare pentru că răbdarea respectivă nu le serveşte interesul.

Uitaţi-vă la FC Barcelona. Câte academii, câte şcoli de fotbal, câţi bani investiţi şi câţi ani consumaţi până când să se nască această tiki-taka!

Câţi mari antrenori, câte campionate cu nasul la orificiul din dos al Realului, câte frustrări sub formă de flegmă înghiţită că iar ăia sunt peste. Dar mai presus de toate a existat o raţiune de a fi, o răbdare infinită şi un mod profesionist de a vedea lucrurile. Sigur că da şi tone de bani. Dar şi o şcoală proprie pe care am aşteptat-o să producă ce-am vrut şi ce-am avut eu, mare club, nevoie.

Şi să luăm Steaua… Singurul club românesc care ne-a băgat şi pe noi cândva, la masa învingătorilor, cu trofeul pe masă. Acum dezlânat, machidonit, fără management, fără identitate. Domnul nea Piţi vorbeşte. Dintr-o dată. Şi ne spune că numai cu el va fi Steaua o piedică-n calea uitării. Că e de oaie, că e groasă şi că aşa, cu domnu’ nea Gigi, n-or să se culeagă decât măsline şi nu de la borcan ci de pe jos, din iarba pârjolită. Bre domnu’ nea Piţi, bre, da’ nu mata l-ai adus pe nea Gigi la Steaua? Păi vorba lu’ Caragiale, acu’ de ce te faci chinez? Cine-l cunoştea mai bine ca tine, cine-l însoţea în nesfârşitul hăhăit printre viitoarele terenuri încărcate cu lâna de aur? Atunci era bun ciobanu’, needucatu’, grobianu’? Atunci nu ştiai că dacă-i dai mârlanului un deget şi-l pui cu tine la masă, el îţi ia toată mâna ca să se şteargă cu ea, mai întâi la gură şi după aia la cur? Adică tu, marele antrenor, unicul antrenor, neînţelesul şi totuşi atât de iubitul, constructorul şi arhitectul de echipe, ai fost un fraier? Nu pot să cred! Te-a fãcut la zona bucală un rudimentar, un pitic urât, un nimeni, care n-a însemnat, nu înseamnă şi nu va însemna niciodată Steaua?

Băi, da’ noi chiar nu ne-am săturat să fim luaţi de proşti? Să ne chiloţărim atâta fuduliile de mare putere fotbalistică şi când vine câte-o foanfă de echipă, de care n-a auzit nici ghiveciul meu cu flori şi ne trage jos textila, vai, vai, ce ruşine, descoperim că n-avem nici fudulii şi nici penetrare!

Se descărnează Urziceniul? Ghici ce, vor mai urma şi altele! Marş înapoi în preistorie, acolo unde ţi-e locul, acolo unde ţi se spunea jocul cu balonul rotund, unde portarul stătea între buturi cu neapărata bască pe cap, ca să-ţi regăseşti poate, bucuria de a exista!

Ce căutăm noi în lumea virtuală? E ca şi cum ai vrea să devii celebru dintr-o dată, doar trecând din realitatea ta, murdară, prin sticla televizorului. Nu, sălbaticii mei tovarăşi de ghenă comunitară. Fotbalul nostru, pe care l-am crezut minunat şi frumos, s-a desfăcut de pe os!

E un schelet rânjit şi absolut pestilenţial care trebuie înhumat cât mai repede! Nu vă mai uitaţi în gura ăstora care ne fac cu ochiu’ şi ne pun preţuri colorate pe ciolanele strânse-n coşciuge, prea multele coşciuge din Liga morţilor de foame! Mortu’, trebuie dus la groapă! Banii de popă oricum sunt luaţi deja din drepturile de televizare!

Hai să fim măcar noi mai cu minte, cei care ne proptim frustrările la sfârşit de săptămână prin tribune, hai să-i băgăm în mă-sa şi să nu ne mai ducem! Să nu le mai dăm bani ca să ne facă de râs!

Oricum sunt ei, între ei, cu ai lor, pentru ei, la ce bun să mai fim şi noi acolo?

Ei se desfiinţează, se reînfiinţează, îşi cumpără locul în ligă unul altuia, se fac că retrogradează ca să reapară prin fuzionare, ei inventează tot felul de zoaie de arbitri care să-l facă la portofel pe ăla dintre ei care dã mai puţin, ei vând jucători după ce i-au umflat cu pompa mediatică ca să-şi bage apoi banii în cartiere de vile pe care nu le mai cumpără nimeni, din scârba lor trăiesc atâtea nesătule site-uri şi televiziuni, care închid elegant cercul, plătindu-le, uneori chiar anticipat, dreptul la scârbă!

M-am săturat să aştept o pasăre PHEONIX retardată, care a stat în cur pe atâta cenuşă că putea nasoala dracu’, să renască de enşpe mii de ori până acuma! Fotbalul e-n cap odată cu ţara! Şi ştii ceva? Nici nu cred că merităm noi, fotbal! Am făcut pentru sportul ăsta vreun capăt de aţă? Nu prea. I-am lăsat pe giboni, pe burtoşi, pe toţi stricaţii ăştia să ne consume ei, cu râgâială de muştar picant, frumoasele duminici de după-amiază!

Şi uite că acuma suveica cu lovele s-a oprit. A fost un caritas suculent şi zemos, cu care s-a murdărit la gură toată clasa business.

Şobolanul-mârlan-preşedinte-patron-finanţator-creditor simte că barca ia apă. Aoleu! Îmi vine kaka…

Păi cum asta, kaka-maka, nu jucai tu tiki-taka?!?

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

3 Responses to “Când fu tiki nu fu taka – sau despre cum m-am săturat de fotbalul românesc ©”