Cafea şi mai cum? ©

Este un clasic în viaţa noastră.

Zi de zi. De deşteptare, de nesomn, de dragoste, de despărţire, de bun venit, de… mai stai puţin să bem o cafea ?

E ceva ce ni se pare că ştim să facem întotdeauna, atunci când nu ştim ce să facem. O începem râzând, o sfârşim plângând, o amestecăm, o îndulcim, o lăsăm amară.

Asortăm la ea neapărat o ţigară, un sărut, o pereche de unghii false, un ruj de buze sau un miros de sex abia făcut.

Oare ne dăm seama cum ne foloseşte? Cum a-nceput totul?

În urmă cu peste o mie de ani, un cioban din Etiopia şi-a descoperit caprele agitate chiar atunci când vroia să le bage-ntr-o baladă. Şi caprele ciudat, se dădeau cap în cap şi nu se arătau deloc, dar deloc doritoare să-ncapă prin găurile cântecului.

Culegând indicii mărunte, oarecum tari şi alungite din iarbă, păstorul a dat fuga la o inteligenţă superioară ca să-i explice inexplicabilul.

Inteligenţa superioară prezenta la contactul cu faţa o prea-ncurcată şi cucernică barbă şi aparţinea unor călugări, în principiu stătuţi care, mai întâi s­-au mângâiat cu privirea ore-n şir, de pielea râioasă dar feciorelnică a întregii turme.

Mai apoi, au lăsat protocoalele în dosul unor stânci, erecte ca de piatră şi s-au pus să facă o fiertură straşnică din mâna de boabe întinsă de transhumant. Bre, şi fiertura i-a ţinut treji şi satisfăcuţi toată noaptea!

Timpul s-a luat cu-ale lui şi cafeaua a ajuns să fie şi cultivată. Iar boabele ei, prăjite şi vândute mai ceva ca aurul.

În Etiopia existau arabi, mulţi arabi care aveau mare grijă ca preţioasa vegetală să nu cumva să părăsească ţara, decât şi mai ales după ce-a fost uscată la soare sau fiartă în apă. De ce? Păi cum altfel, s-o răsădească care cum vrea? Ei, asta-i bună!

Numai că vezi, pe cafea a durut-o la boabe de stăpânul cu fes răsucit.

Ea s-o fi luat pe copita cămilelor, o fi intrat hrănitor într-o balegă, cert este că a ajuns în Egipt, Siria şi Yemen, ba chiar şi-n Turcia, unde era numită vin de Arabia.

Ce să mai…, n-a trecut mult şi fericiţi, musulmanii de pretutindeni puteau lua dimineaţa, între două pagini din Coran, cunoştiinţă cu această minunată licoare. Licoarea, a deschis în mai toate oraşele din Orientul cel Apropiat şi locante specifice degustării, numite desigur cafenele.

Da’ Europa? Da’ restu’ lumii? Din orice punct de vedere a fost bineînţeles cu veneţieni.

Că ei şi numai ei, neguţători-contabili pe scara evoluţiei, au scăpat primul sac de cafea pe podeaua ieuropeană a anului 1615.

Tot la Veneţia, ce îndrăgosteală de cetate!, pentru a muta nasul consumatorului de la aroma apăsătoare de apă stătută din canale, s-a dat cu parfum de cafenea 30 de ani mai târziu.

Ca să tragem linie şi s-adunăm, până la sfârşitul sec.17 existau locuri amenajate unde să-ţi iei cafeaua în Austria, în toate statele germanice, în ţările de Jos şi-n Engliterra.

Asta şi pentru că olandejii, au mai oprit din creştere răsadurile de lalele şi-au pus pe lista de priorităţi planta cu arbustul ei cafeniu, în toate coloniile lor. Şi ce multe colonii mai aveau!

Că ţineau şi ei Veneţia lor, Veneţia Nordului, Amsterdamul, port mare şi tare care-a devenit mama şi tata la orice destinaţie a corăbiilor cu pântec gras, borţoase în tone de boabe, aduse tocmai din Java şi Indiile de Est.

Ludovic al 14-lea a fost un rege. Un rege-soare, care ne-a dominat micimea europeană. Autoritatea sa devenise notorie, palatul Versailles un fel de Mecca iar războaiele lui, teribile şi costisitoare. Atât de costisitoare şi de teribile că se transformaseră-n Fronde. Statul francez?

Statul era EL. Şi EL avea mare nevoie să fie fericit. Fericire desigur întreţinută, mai ales atunci când primarul Amsterdamului, vă daţi seama  că-mi scapă numele, i-a oferit în dar un arbust de cafea.

Adicătelea cum ar veni cu frunze, cu crengi, cu rădăcină, mă rog, cu tot ce trebuie. Augustul şi-a tras imediat implantul, obligând toţi jardinierii  să-i crească urgent prima ceaşcă de cafea, eminamente franţuzească.

Ba, a mai dat scurt, între doua edicte, ordin ca la plecarea spre coloniile din America, ce smardoi erau franţujii pe-atuncea!, să se ia în cabina căpitanului un răsad din această comoară nepreţuită şi să se ducă şi la lumea aia de-acolo.

Vezi însă că n-a fost chiar uşor până la capătul pământului.

Au dat atacul piraţii, au lovit furtunile, a lipsit apa de băut dar copăcelul nostru şi-a suflecat norocul şi-a traversat cu bine Atlanticul pentru un transplant reuşit şi binefăcător tocmai în Martinica.

Statisticile arătau, între buzele lor reci de numere şi cifre, că în anul  care-ncepea cu 1 şi continua cu trei de 7 erau deja pe-această insulă, peste 18 milioane de arbuşti de cafea! Astăzi o găseşti rar pe cafeaua de Martinica, costă de te usucă dar obţii o licoare ca untdelemnul, cu ţesătură deasă pe fundul ceştii care îţi dă control la creaţie şi procreaţie…

Restul au făcut misionarii şi coloniştii care-au ticsit cu boabe până-n America Centrală şi de Sud.

Când s-a terminat cu sec.18, cafeluţa noastră era, de devenea una dintre principalele mărfuri exportate din zona tropicală.

Zice că dacă-i pui un strop de lapte şi-o linguriţă de cognac, ceva zahăr şi pe deasupra un praf de scorţişoară, la sfârşit, după ce-ai amestecat-o să-i fugă ochii, e cea mai delicioasă băutură rece.

Da’ mie nu-mi place cafeaua!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

5 Responses to “Cafea şi mai cum? ©”