Break-even point

Pe fundalul imaginilor demonstraţiilor de pretutindeni, ce defilează pe ecranul televizorului, fac pasul înapoi, căutând semnificaţia clipelor prezente. Iar manualul cel mai la îndemână e istoria.

De-a lungul vremii, civilizaţii s-au dezvoltat şi-au decăzut. Lumea e plină de vestigiile lor! Poate cu excepţia Chinei, care pare a fi străbătut istoria relativ intactă, chiar dac-a fost cucerită de mongoli şi-a fost temporar dominată de englezi şi japonezi, toate civilizaţiile par să fi atins un prag de care n-au mai putut trece.

În evoluţia lor, fiecare civilzaţie a atins un grad înalt de sofisticare şi-a asigurat cetăţenilor săi un nivel de trai evident mai ridicat decât cel anterior, sau decât a vecinilor. Ca să facă asta, fiecare a învăţat să exploateze din ce în ce mai eficient resursele disponibile.

Pragul de care aminteam este cel în care resursele au fost pe deplin utilizate. Dar, oamenii doreau continuarea progresului, pe de-o parte, iar, pe de alta, din ce în ce mai mulţi revendicau participarea la aceste benefecii. Asta a pus o presiune pe managementul resurselor, până acolo încât raţiuni de sustenabilitate au fost sacrificate pe criterii politice.

Omul, odată învăţat cu binele, greu se dezvaţă! Opune o rezistenţă feroce la revenirea pe-un nivel anterior, mai ales atunci când elita încă beneficiază de toate acele beneficii posibile. Apare un sentiment profund de nedreptate care orbeşte orice raţiune şi forţează fezabilul. Procesul acesta nu doar că risipeşte ultimele resurse, ci gripează însăşi mecanismul de exploatare a lor. Goana după un loc pe ultima redută striveşte întregul sistem.

Civilizaţia occidentală, bazată pe expansiune şi creştere, pare a fi atins acel prag de la care o perpetuare a obsesiei pentru creştere va debarca raţiunea prezervării pe termen lung a bazelor sistemului.  Polarizarea dintre elită şi baza socială devine evidentă şi declanşează acel sindrom al nedreptăţii. Oamenii realizează că sunt exploataţi, fără speranţa de-a mai putea participa la beneficii şi protestează, refuzând cooperarea şi disciplina de sistem.

Dacă luăm stilul de viaţă a unei familii americane, este evident că nu e posibil ca întreaga planetă să-l poată atinge şi păstra. Sistemul monetar, banii, nu sunt decât un anestezic artificial, prin care restul lumii e sedus să joace jocul şi amăgit să spere. Însă chiar această speranţă, această legitimare a dorinţei de-a fi părtaş la „american dream”, este călcăiul lui Ahile al civilizaţiei occidentale.

Odată pornită degringolada, totul degenerează într-o bătălie pentru resurse epuizabile şi finite. Apă, combustibil, spaţiu de locuit, teren agricol, totul devine întins la maximum, iar lăcomia devine insaţiabilă şi nu mai poate fi satisfăcută. De data asta, jocul este planetar şi toţi suntem jucători.

Civilizaţia din Insula Paştelui a căzut cu mult înainte ca ultimul copac să fie tăiat. A căzut atunci când s-a luat o decizie de-a tăia un copac în plus, peste ceea ce natura putea regenera. Anesteziaţi de abstracţia banilor, suntem acum exact în acel punct şi noi. Şi nimic nu pare a anunţa că lecţia a fost învăţată. Nici n-are cum să fie, pentru c-ar presupune abandonarea idealului, într-o resmnare sinonimă cu ratarea.

Sub presiunea revendicărilor, sistemul supraîncălzit va fi forţat să se suprasolicite, din raţiuni politice. Voci care îndeamnă la cumpătare sunt acoperite de vacarmul revendicărilor. Prea mulţi votanţi furioşi riscă să arunce în aer stabilitatea.

Riscul este ca votanţii furioşi să se transforme doar în oameni furioşi!

Foto:
Imperator travels

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

5 comentarii pentru “Break-even point”