Automatul ©

Aproape vară. Cămin. Studenţi.

Suflete întinse pe sârmă, la fereastră, între două cârlige de rufe.

Camera 416. Voci. Una dintre voci îndeamnă…

– Băi fraiere, tu nu-nţelegi c-a dat drumu’ la apă? Lasă Imperiu’ Roman dubiosule care eşti! E duminică. E zi de baie. Mă disperi cu statuile tale! Lauriane, tu m-auzi frate?

Laurian n-auzea nimic. Iubea istoria de la 4 ani, când l-a prins mă-sa mare în coteţul porcului, călare pe-animal, cu ciurul de mălai aşezat voievodal deasupra capului. Ei las’ că-ţi dă mamaia ţie Ştefan cel Mare, drace împieliţat ce eşti!

Îi plăceau împăraţii, cu solemnitatea şi războaiele lor. Ştia ce-nseamnă o spadă bine făcută, o domniţă sărutată-n fuga calului sau cum se-mbracă o cămaşă de zale. Şi toate astea din cărţi.

Pentru că Laurian nu citea cărţile. Le devora, ca un şoarece temeinic, niciodată îndeajuns de sătul!

În aceste condiţii, admiterea la Universitate n-a fost tocmai cel mai greu lucru din lume. Oraşul, căruia încă i se mai spunea capitală, l-a copleşit scurt, de prima dată, din încheietura mâinii domnului decan al facultăţii.

– Tu eşti cam de pe la ţară fecioraş. Este?

Era. Sigur că era de la ţară, cum altfel ar fi putut să simtă mai bine pământul? Şi fără să simţi pământul, gândea Laurian, nu poţi să simţi nici istoria lui…

Cu Alecu, drag şi stimat coleg de cameră se-mprietenise repede, direct de la administraţie, când făcuseră şi cunoştiinţă şi schimb de coate vizavi de sora mai mare a lui Alecu, care lăsa ţâţelor o libertate de expresie nemaivăzută.

În aceeaşi zi au aflat că se numesc boboci, iar în altă zi, au înţeles şi cât de tare poate să doară bătaia atunci când aprofundezi superficial legile nescrise ale vieţii de cămin…

Le era bine împreună, nu executau program de seară prelungit în creştetul nopţii cu spălatul la vodcă al creierului sau cu efervescenţa unui suav râgâit de bere.

Cuminţi, discutau mult la veioză şi din când în când mai făceau o tablă pe colecţia de reviste porno a lui Alecu, care era mai slab la jocul cu pulul…

Astăzi însă, Laurian n-avea chef.

Nici de-o tablă nici de gargara defectă şi perversă a colocatarului. Descoperise, după îndelungi săpături cu privirea, în fundul bibliotecii o carte ca un artefact. O carte despre statui. Dar ce carte!

O mesteca de două ceasuri iar în ochi i se mistuiau încă poftele.

Alecu epuizase metodele civilizate de convingere şi trecuse la pumni.

– Ce-ai distrusule, nu ţi-e bine? Ce dai aşa?

– Da’ ridică-te mânca-ţi-aş, din căcatu’ ăla de carte că să moară mama dacă nu te bat! E duminică, căminu’ e gol, nu se freacă gagici pe holuri, nu ne aia nicio grijă, hai în gâtu’ mă-tii să te fac un duş! Ce aşa mare inginerie? Iei un prosop pă tine şi gata!

– Nu vin, du-te tu! Şi Laurian imperturbabil, trecu pagina la capitolul patru.

Alecu simţi cum pata de pe creier luase forma geografică a oceanului Pacific.

– Marş la baie ţăran împuţit ce eşti! Dacă n-aş fi io te-ar mânca viermii! Şi cu mâna stângă de fost junior naţional la handbal dizlocă colecţia de statui din inima lui Laurian şi o puse pe reşou.

În zece secunde şi fumul, ca un bun şi de oameni iubitor începu să se răspândească.

– Băi nu fi nebun!

Băiatul scoase cu dragoste cartea din flăcări dar îi dădu imediat drumul, însoţind urletul, absolut comun într-o astfel de împrejurare, cu  o-njurătură de la ţară.

Odată ce pumnii şi palmele s-au împărţit în mod egal, viitorul intelectual şi universitar al patriei se aşeză în cur pe linoleu pentru a mai opri din gâfâitul pantagruelic.

– Eşti un foarte mare bou. Ştii cât de bou eşti?

– Să mă pupi! Când îţi zic să mergem, mergem, n-o ardem la şto!

-Hai frate, s-o facem! Că eşti ca o placă stricată, să n-am parte de soră-ta dacă nu!

În cinci minute, camera mototolită, văruită pe trei pereţi de părinţi şi pe un perete de minister că era criză şi se tăiase 25% din găleata cu var a educaţiei, scuipă în holul lung şi pustiu două tacâmuri de pui ambalate-n şlapi şi fuste strâmte de prosop.

– Care-ajunge ultimu’ e cea mai labă tristă din cămin!

Şlapii porniră o plescăială lipicioasă şi luară la palme, cu intensitate, coridorul.

Într-adevăr duşurile funcţionau. Tacâmurile de pui îşi comandaseră locul cel mai nimerit în gura expectorantă a instalaţiei sanitare. Apa şiroia mirată, ştia numai ea de ce.

– Bă n-aude, da’ tu săpun ai luat?

– Nu, am crezut c-ai luat tu!

– Şi cu ce mă-ta ne spălăm noi acuma??

Laurian se uita la Alecu. Alecu se uita şi el. Prosoapele aruncate pe calorifer, priveau şi ele mute de uimirea declanşată-n studenţime.

– Dai tu o fugă să le-aduci şi pe-al tău şi pe-al meu? Trăi-ţi-ar familia de opincari şi purtători de sumane! Ete draci mai iei prosopu’ pă tine,du-te aşa! Cine naiba să fie la ora asta?

Şi Laurian, exact cum îl făcuse mă-sa şi mă-sa îl făcuse deh, mai ca la ţară, o luă în fugă spre igiena alunecoasă din cameră. Nu găsise nimic în dulap la Alecu bineînţeles, aşa că scoase de la el, două chestii mici dar parfumate de toaletă. Unul roz şi unul vernil…

– Fatăăă, auzi fată, da’ la ce-am venit noi aicea-n cămin?! Că nu prea mi-e clară mie asta …

Trei piţi, tunate la extrem şi muiate-n gloss, obturaseră privirea şi-aşa înceţoşată de la miopie, a lui Laurian.

Fetele veneau exact pe-acolo pe unde trebuia el să se strecoare.

Fix la jumătatea drumului flăcăul gândi repede ca la examen:

– Să mă-ntorc în cameră? Şi poate alunec şi mă duc cu dânsa-n sus de rămân în istoria facultăţii pentru următoarea sută de ani! S-ajung la baie nu mai pot, că din partea aia vin ele! Băga-mi-aş!!

Laurian scutură creierul ca pe-un preş. Neuronii, amestecaţi cu brutalitate la-nceput, se aşezau acum care pe unde apuca. Studentul înţepenise într-o formă de piatră antică, rece şi cu mâinile ocupate. Într-una ţinea rozul iar în cealaltă vernilul…

Piţi veneau agale, împuşcând cu mitralierele din tocuri aerul pe care Laurian nu mai era-n stare să-l respire.

– Fată, ce-i asta fată?

– Care fată?

– Asta!!! Vezi şi tu fată ce văd şi io?

– Genial! Băi, deci nu pot să cred! Fatăăă, ciupeşte-mă fată! Acum! Deci, ţi-am spus acum deci să mă ciupeşti!! Nu aşa tare fată, ce-ai? Eşti cu capu’?

– Uat dă fac? Fată ăştia e toţi pa, fată! Băi deci au băgat acuma şi statui în cămine??

– Lasă fată că e şi mai kinky aşa… ! Da’ io-ţi spun, să moară mama daca asta e statuie!

– Bine fată, că eşti tu smart! Zi şi tu fată, ce taci? Deci?? E statuie sau ce căcat e?

A treia latură a IQ-ului cu bot umflat de pe coridor întinse unghiile, în toată lungimea lor neverosimilă către prepuţul statuii. După unghii, într-un târziu, ajunse şi mâna care, delicat şi cu experienţă trase în jos, puternic. Poc!, unul din săpunuri, plictisit, părăsi opera de artă şi urmă sensul vinovat de cădere al gravitaţiei. Piţi triumfătoare, luă vernilul de pe ciment şi-l recomandă celorlalte.

– Deci? N-aud nimic. Deci?? Cine-i acuma blonda supremă? Fată, ăştia nu poa’ să mă facă ei pă mine fată! Cu toată sărăcia lor dă învăţământ superior. Ce naibii, păi are ei şopingu’ meu de la Milano fată? Ăsta-i bancomat d-ăla, tonomat cu săpun.Tragi de mâner şi gata! Avea şi la hotel… Trebe că-i vreun feic, ceva.

– Nu e fată ce zici tu! Ăla e cu bani, e cu alte alea.. Şi ca să te oftici maxim, na’ că-l trag şi io!

Mânerul bălăngănit al statuii făcu icnit cunoştiinţă, cu o altă mână. Mult mai hotărâtă! Culoarea roz căzu sprinţară, umplând cu exclamare modelul piţiponc de gândire.

– Uau! Deci uau! Ghiv mi faiv, fată! Tare sau ce???

Poşetele de pe antebraţ, ca două peşteri cu fermoar, se izbiră violent în chimia momentului.

Dar mai era o piţi. Cealălaltă….

Care se apucă cu încăpăţânare de partea dintre picioare a statuii şi trase. O dată, încă o dată, de câte ori vroia muşchiu’ ei….

Statuia ofta fericită.

– Vezi fată, că eşti proaste amândouă? Uite, dacă tragi de mai multe ori vine şi săpun lichid!

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 Responses to “Automatul ©”