Armadillo

Am văzut „Armadillo”, un documentar foarte interesant. Foarte bine montat, pare un film şi povesteşte stagiul în Afganistan al unui contingent de soldaţi danezi.

Trecem dincolo de faptul, absolut remarcabil în sine, că întreaga operaţiune, inclusiv luptele reale, au fost filmate. Este admirabilă deschiderea armatei daneze de-a accepta mărturia obiectivă şi incomodă a unei camere de filmat, acolo unde gloanţele şuieră şi moartea pândeşte la propriu. Ne-am obişnuit cu pac-pacul cinematografic al filmelor de acţiune şi ştim că totul este regizat şi că duşmanii care se hăcuiesc în timpul filmărilor merg după aceea frăţeşte la o bere. De aceea ai o senzaţie ciudată urmărind acţiunea ce se desfăşoară în Armadillo. Gândul că soldaţii răniţi erau fiii cuiva, că sângele ce ţâşneşte spre camera de filmat e sânge adevărat şi că acei afgani ucişi chiar erau oameni cu o clipă înainte de-a deveni iremediabil cadavre, gândul acesta îţi dă un frison aparte.

Dincolo de toate astea, rămâne experienţa şi lecţia, asumată curajos, a peliculei. Începem cu discursul prin care soldaţilor (voluntari) li se explică importanţa misiunii lor: asigurarea libertăţii unui popor. Dar, la faţa locului, absolut toţi civilii afgani din film care vorbesc cu soldaţii străini îi întreabă de ce-au venit şi, dacă au o casă, de ce nu pleacă înapoi acolo. Copii, bătrâni, bărbaţi, toţi întreabă acest lucru: Ce căutaţi aici? Aici nu este casa voastră!

Peisajul Afganistanului e unul dezolant, în care cuvinte ca libertate şi democraţie îşi pierd sensul. Singura noţiune care contează acolo e cea de supravieţuire. Și asta pentru că lecţia războiului este aceea că civilii sunt cei suferă cel mai mult într-o confruntare purtată în numele lor, fără să-i fi întrebat nimeni. Puştile latră peste capetele lor, în numele unor cuvinte care le sunt străine: credinţă, libertate, progres, democraţie.

Oamenii aceia, reali, au priviri goale şi obosite. Mi-a rămas în minte imaginea unui teanc de bancnote din mâna unui afgan care-şi pierduse fiica, casa şi vaca în urma unui bombardament al forţelor internaţionale şi venise să încaseze despăgubirea, plătită de comisarii acestor forţe. Scena era de un absurd strigător la cer, iar mâna cu bani tremura.

Supuşi unei groaznice tensiuni într-o ţară în care absolut totul le este ostil, nervii soldaţilor sunt întinşi la maximum, iar cu ocazia unei confruntări cu câţiva luptători talibani, iadul se dezlănţuie. Simţi moartea plutind prin aer, mai ales că vezi gloanţele muşcând din trupurile soldaţilor. Atunci când talibanii sunt ucişi, cadavrele lor sunt bestializate cu furie. Soldaţii trag în ei în neştire şi apoi târâie trupurile prin noroi, descărcându-şi o frustrare acumulată de când au pus piciorul acolo.

Gesturile extreme sunt extraordinar de bine puse în contextul unei situaţii extreme şi, eu unul, am înţeles perfect reacţia soldaţilor. Aflăm cu stupoare că tărăşenia transpiră acasă, iar cei de-acolo sunt oripilaţi. Iese scandal, pentru că esenţa civilizatoare a misiunii lor acolo se pierde cu totul. Ne confruntăm cu ipocrizia unei societăţi care pretinde că-şi trimite fiii în faţa gloanţelor în numele unor idealuri, dar se oripilează când aceşti fii chiar se luptă şi ucid. Tehnologia militară (de altfel de top) utilizată face totul extrem de curat în aparenţă, deşi apăsarea unui buton care trimite o rachetă teleghidată să ucidă oameni este un gest la fel de blamabil ca şi răsucirea unei baionete în vintrele unei fiinţe umane ce se zvârcoleşte în spasmele morţii. Sufletul e acelaşi, iar războiul nu poate fi o afacere de gentlemeni!

Deciziile luate curmă vieţi omeneşti!

Din toate astea rezultă că Afganistanul este un imens poligon, iar cei trimişi acolo nu fac decât s-aplice proverbul „Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta!”.

Ceea ce se întâmplă-n Afganistan este un război în toată regula, purtat pentru ca cei de-acasă să aibă liniştea care lor li se pare atât de normală.

  • Armadillo Official Trailer

[youtube bvt6rkUuhOc 590 360]

{ionutsk}

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 Responses to “Armadillo”