Armada resemnării

Citeam undeva o idee cum că progresul nu-i o regulă, ci un accident în evoluţia umanităţii. Starea stabilă, spre care tinde orice societate umană e cea de dictatură, în care o elită pune mâna pe frâiele puterii şi domină societatea respectivă. Culmea este că până şi cei supuşi acceptă asta benevol. Se pare că omul are o nevoie genetică de ordine socială. Omul doreşte să i se spună ce să facă! Vrea să ştie ferm ce-i alb şi ce-i negru, ce-i bine şi ce-i rău şi să respecte tradiţii şi reguli.

Democraţia e costisitoare şi consumă multe resurse, de aceea e, într-un fel, apanajul societăţilor dezvoltate economic. În celelalte cazuri e doar un simulacru de democraţie, pentru că societatea nu-şi permite, pur şi simplu, structurile democratice veritabile.

În mai toate poveştile, peisajul idilic este cel al unui regat în care conducătorul luminat guvernează peste supuşii săi şi treburile merg bine, toată lumea fiind nemaipomenit de fericită. Poveştile sunt despre invazii străine (balauri, vecini prea lacomi), sau comploturi în interiorul structurii (boieri care se revoltă sau prinţi care nu mai au răbdare şi vor să vadă cum le stă pe tron). Nu prea sunt poveşti cu mulţimi de ţărani şi precupeţi fluturând Magna Charta pe sub geamurile palatului.

Implicaţia profundă este că ţăranul e fericit cu soarta lui de ţăran!

Lăsată-n pace, lumea ar fi extraordinar de conservatoare. Aproape orice nedreptate ar fi explicată prin firea lucrurilor şi voinţa divină, care „încearcă” tăria credinţei. Este exemplificativ faptul că un credincios justifică absolut orice evoluţie a lucrurilor, acceptând explicaţiile cele mai fanteziste pentru a-şi menţine idolul curat. Dacă treaba merge bine, e meritul idolului. Dacă treaba merge prost, e din cauză că idolul le încearcă credinţa. Iar dacă lucrurile merg extraordinar de prost, e din cauză că lumea şi-a pierdut credinţa şi idolul şi-a întors spatele. E doar o variantă auto-acceptată a dictonului că şeful are întotdeauna dreptate.

Însăşi recurgerea la idol relevă nevoia de ierarhie şi respingerea liberului arbitru. Omul vrea să i se spună ce să facă şi să se supună! Nu toţi oamenii sunt aşa, dar larga majoritate aşa este! Preferă confortul turmei. Fac ceea ce fac şi semenii din jurul său şi ascultă docil de păstor.

De aceea, democraţia are tendinţa de-a aluneca spre autoritarism şi alegerile să devină formale. Ziceţi că nu-i aşa? Că partidele se concurează şi se rotesc la putere? Şi? Ce se schimbă? E doar un simulacru care să ofere iluzia unei schimbări şi-o supapă socială. De fapt este „pleacă ai noştri, vin ai noştri!” şi nu se schimbă nimic.

De aceea suntem apatici şi suntem, cum bine-a zis cineva, o Armadă a resemnării! E specificul nostru uman. Atavismul animalului preistoric. Excepţiile sunt foarte puţine!

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 comentarii pentru “Armada resemnării”