„Arcașii ceții spre mine își reped săgețile vestirii…”

Puțin cam tare speriați de timp dar mai ales de trecerea lui, încercăm tot felul de jocuri, fantezii, invenții pentru a mai potoli frica aceasta ancestrală.

Odată ce am înțeles că timpul curge sau că există un început dar și un sfîrșit, am invetat ceasul. Un tic și un tac ce ne ajută să auzim cum timpul trece. Mai tîrziu, după ce am conștientizat valorile exacte ale ceasului, am inventat ceasul cu deșteptător. Deja timpul ne presa, trecea din ce în ce mai repede și aveam nevoie de ceva care să ne trezească în miezul nopții ca să ne reamintească… cum timpul trece.

Mai tîrziu, speriați de interpretarea brută a timpului, am hotărît să-i îndulcim menirea, să-i șlefuim înțelesul…, mai degrabă să ne păcălim nițel! Și am inventat ziua de naștere, o sărbătoare a fericirii, a împlinirii, a ieșirii la lumină, a descoperirii… Ce să zic!? Superinteligent! O sărbătoare a bucuriei care nu face altceva decît să ne aducă aminte la intervale regulate de timp, că timpul trece! Un fel de ceas mai mare!

Eu nu mă regăsesc în acest sistem de măsurare a timpului. E un consum de energie prea mare pentru un tic și un tac. Eu  cred că timpul meu e altul!

„… sînt tînăr. Bună seara!”

[youtube f_qDEkVQcx4 580 400]

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

4 Responses to “„Arcașii ceții spre mine își reped săgețile vestirii…””