Aflat pe cale de dispariție ©

Moș Neagu se însurase de curând, din dragoste, și se lăuda după câte un marț, la table, că-și găsise pasărea-măiastră-a-fericirii.

Cei și mai bătrâni, dăduseră deja alarma, și răsăreau straniu, ca din pământ, în jurul lui cu chipurile înspăimântate:

– Ce s-ar face fericirea fără tine, moș Neagule?

Iar el, ținându-și de umeri nevasta blândă și verde ca frunza din salcâmii copilăriei, le răspundea râzând:

–  Apăi, mai am timp o mie de ani pentru fericire!

Chiar de o mie de ani ai nevoie?, îl întrebase, scârțâindu-și încheieturile, audiența care mirosea întotdeauna a brutărie și a țărână.

Mos Neagu3O mie, vezi bine! Trebuie timp și pentru școală, că doară n-oi lăsa eu păsărica din mână fără s-o învăț care i-e rostu’….

Deodată, toată lumea amuți și se auziră deslușit cum foșneau zbuciumate mâinile nevestei. Era palidă ca bruma și-și mângâia soțul în neștire și-l frământa cu buzele.

Se frământă porumbeii, ziceau unii.

Multă vreme n-or să se mai frământe ei…. ziceau ceilalți. Ce-a fost s-a dus și nu se mai întoarce…

Oamenii își luau scârbiți privirile de pe mângâierile femeii, de parcă voiau, respectându-i și ei scârba, să o mai lase măcar un timp singură cu el…

 

…………Toamna încetase. Se potolise și vântul. Zorile stăpâneau de-a binelea pământul, făcând să iasă la iveală, ca niște mădulare gingașe, țurțurii de gheață.

Era vacanța de Crăciun și copiii își încărcau de-a valma bradul cu jucării și cu miros ațâțător de cozonac. În dosul parcului, trufașă, nepăsătoare, cu oberlihturile întunecate și ușile ferecate avea moș Neagu, casa.

Crăciunul ăsta nu mai însemna mare lucru pentru el. Se depărtase tiptil de lângă viață până când, ieșind afară în ogradă, descoperise că-i e frică de întuneric și stătea drept la poartă, așteptându-și tatăl….

Doar niște popi se vedeau intrând și ieșind din case, trăgându-și foloase la sărbători.

Oricare însă din cartierul acela îndepărtat, ar fi rămas pesemne, nespus de mirat, dacă ar fi aflat că moș Neagu cel cu zâmbet de om în toată firea, care înțelege multe și dă cu glas repezit în câini și cocoși, nu se mai ridicase ca uriașul din poveste, după un somn lung și greu.

O lumânare aprinsă, atât, îi ascultase ultimele vorbe și stătea acum în locul lui la geam…

Ce nemaipomenită furtună se anunța din adâncurile comunității, ridicând nori de întrebări, nori care aveau să se spargă și să înece tot ce era putred în chestiune!

Nevasta crescuse. Obrazul ei palid se împlinise și inima-i asculta atentă zvonul tulburătoarei vijelii ce va să vină.Mos Neagu4

Oare nu-i nimeni înăuntru? Așa de repede să-l fi părăsit cățeaua?

Să-l fi părăsit tocmai astăzi, la pomenire?… curgeau gârlă vorbele unora amestecate cu blesteme.

Poi dacă stăm cu brațele încrucișate…. adăugau alte vorbe mânioase.

Și perdeaua parcă a tremurat ușurel într-o fereastră…

Atât a trebuit mulțimii! Fuga ‘ntr-acolo să caute adevărul. S-a năvălit pe peluza de gazon și s-a răvășit bătrânește iarba. Dar asta n-avea cum să fie de-ajuns! Înăuntru, în casă, se tot mișca ceva…

Suiră treptele într-un iureș și-au tot zgâlțâit ușile sculptate până le-au spart. Un aer rece și sever le rânjea din poza proprietarului cocoțată pe perete. Au tras draperiile grele de gânduri, au ridicat storurile și o lumină lăptoasă a pătruns triumfătoare prin unghere.

Pentru ei începea o altă lume. Era ca un fel de tren încărcat cu oameni, deraind și rostogolindu-se apoi într-o prăpastie de uimire:

Iote ce de chestii, bre!

Scânteiau vasele de argint, ba și de aur!, ziceau unii; vitrinele cu cristale multicolore, dulapurile masive încărcate cu cărți, cărți??; ori covoarele groase, ce persane băi nene! și înflorite ca de pe alt tărâm.

Îi străpunse pe toți o mireasmă de levănțică, mirosea a om strângător și mirosul ăsta amețitor cutreiera prin încăperi, risipindu-se în statuete fragile de calcar vechi și-n acuarela bibelourilor.

Să ne sfătuim, spuse cineva.

De-o străfulgerare a fost nevoie ca să priceapă cu toții că bogăția de-acolo într-un fel le aparține, e și a lor, că-n sudoarea și lipsa lor de sănătate și fericire stau toate acele frumuseți.

Pentru atâtea ca să ai îți trebuie bănet nu glumă! explică un îmbătrânit mai romantic.

De unde naiba  să apară astea toate bre, din pensie??  se mai minunează încă, un altul.

Oamenii se așezară calmi în fotoliile moi, se-ntinseră pe o blană de urs și, nestingheriți, își aprinseră câte-o țigare. Era musai să fie luată o hotărâre.

Niciunul însă dintre ei, nu se gândise măcar vreo singură dată că fata aceasta, răsărită din valuri cu furtună de nevastă, ar fi putut, fără să-i jignească, să le spună cât a fost de îndrăgostită…

Erau doar niște deprinderi vechi, biciuite de împrejurări: un muieratic bătrân se însoțise c-o femeiușcă și-au căutat să scornească pricini mărunte ca să rămână cât mai mult timp împreună.

Păi ce, nu știm noi d’astea?

Atunci au băgat de seamă, dintr-o dată, că văduva s-a ivit gătită în fața lor. Avea chipul îmbujorat și surâsul enigmatic. Ochii albaștri și o taină, fără îndoială, ascunsă în ei…

Mos Neagu5Uite ce e, băieți și fete, a început ea tărăgănat. Țin să vă mulțumesc foarte mult pentru osteneala vostră. V-ați străduit în fiecare zi să-mi faceți poștă toate bucuriile, mi-ați adus răsuflări ca de focă pe sub ferestre, ați confecționat pentru mine, din gură, atâtea fluierașe de carne încât aș putea înzestra cu ele o orchestră…. N-am să vă uit niciodată!

Pleacă…, a chibzuit speriată comunitatea și inima parcă s-a strâns puțin.

Pleci?? au șoptit ei.

Să plec? De ce să plec? Nu…nu plec. M-am gândit însă cum să vă fac și eu o ….bucurie.

Apoi fata/nevasta/văduva i-a privit tulburător.

Vreau să țineți minte întâlnirea noastră, de aceea vă invit pe toți la un vin fierbinte și o felie de cozonac. Făcut în casă!

Din sală, ca la teatru, spectatorii aplaudau să-și rupă mănușile de cârpă.

Și asta nu e tot! Am să vă las cu soțul meu, un om care trăiește ca și voi, o mare și neașteptată stare de veghe.

Moș Neagu ieși într-adevăr, pe… scenă. Se aplecă salutând și surâzând hăului pestriț care fremăta. Părea că e acolo numai pentru ca să-i servească pe ei.

Ce frumos era moșul…. și ce puternic…. și ce VIU!!! Cine-i viu nu poate fi mort!…medită auditoriul înainte să se lase furat de atacul cerebral.

Nimeni nu observase că el le vorbea de una și de alta într-o limbă necunoscută lor dar atât de familiară meleagurilor de unde tocmai sosise să-și pomenească, cum se cuvine, fratele geamăn…

Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 Responses to “Aflat pe cale de dispariție ©”