A cui mai e România?

Sunt neplăcut surprins de sentimentul general de dezarmare care răzbate din articolele majorităţii celor care scriu despre problema ieşirii României din fundătura morală în care a ajuns. Mai toţi sunt de acord că ceva trebuie făcut, că aşa nu mai poate continua, că pe calea asta viitorul nostru şi cel al copiilor noştri este incert. De aici părerile se împart. Unii doar ridică din umeri, odată buba constatată. Alţii doar nu vor să fie consideraţi sau să se simtă ei înşişi vinovaţi de starea asta de marasm, iar alţii încă încearcă, cam fără convingere, să găsească o soluţie. Măcar teoretică!

Soluţia ar putea fi democratică sau revoluţionară. Cea democratică s-ar baza pe maturizarea unei minorităţi active, care să constituie o voce autoritară şi care să găsească undeva în spectrul politic un nucleu sănătos, de la care să se pornească terapia. Din păcate, vocile mioritice au probleme de coagulare. Unde se întâlnesc doi români, deja sunt trei păreri contrare şi niciunul nu recunoaşte că celălalt ar putea avea dreptate. Suntem prea dezbinaţi ca să putem spera la o coagulare sub un stindard anume, ridicat pe-un catarg de principii solide şi pe cupola unei strategii clare de viitor.

Nu zic că n-ar fi soluţii! Soluţii sunt întotdeauna! Dar majoritatea sunt dureroase, pentru că orice terapie ar porni de la un sacrificiu iniţial, iar românii nu par a mai fi dispuşi la aşa ceva. Nu mai au puterea să creadă în adevărul unei promisiuni, oricare ar fi ea. Idei teoretic bune pot învălui, şi-au învăluit de prea multe ori, intenţii mai puţin nobile de căpătuială. Suflete, curate iniţial, n-au reuşit să reziste tentaţiilor, odată intrate în hruba cu comori a celor 40 de hoţi. Şi asta pentru că în epoca noastră primează ideea capitalistă, care măsoară succesul şi reuşita în bani. Nobleţea e superfluă, dacă nu-i însoţită de reuşită financiară. Dacă eşti rupt în coate, n-ai cum să constitui nici exemplu, nici centru de autoritate.

Altfel spus, ideea terapiei democratice s-ar sprijini pe-un avans economic semnificativ, care să ofere relaxarea îmbrăţişării unor principii. Cu apa la gură şi foamea-n gât, e greu să fii nobil! Iar avansul economic consistent pare carul pus în faţa boilor mioritici, care n-au nici tenacitatea, răbdarea şi nici disciplina ca să semene azi recolta ce-ar putea fi culeasă peste, să zicem, 15 ani. Suntem prea viscerali pentru asta şi vremurile se anunţă tulburi pentru a face investiţii pe termen lung. „Pâinea cea de toate zilele, dă-ne-o nouă ASTĂZI!”. Mâine, om trăi şi-om vedea!

Soluţia revoluţionară are hiba unui mediu internaţional ostil. Orice ieşire din democraţie, chiar şi temporară, ar fi penalizată promt şi-ar însemna o nouă rupere de lume şi izolare a ţării, ori noi abia ne-am racordat, cu chiu cu vai, înapoi la civilizaţia euro-atlantică. În plus, se pune aceeaşi problemă de lider. Ca să fie credibil şi acceptat, o asemenea soluţie trebuie să se sprijine pe forţa unor idei şi-a unor principii curate, nu pe vârful baionetelor! De aceea n-au reuşit ieşirile în stradă ale bugetarilor români sau greci, pentru că protestul lor se sprijinea pe-o idee retrogradă, aceea a sugerii pasive în continuare de la ţâţa statului.

O mişcare revoluţionară are doi timpi. Primul este asaltul, iar al doilea este construcţia. Dacă primul pas este relativ uşor de înfăptuit, în ceea ce priveşte construcţia, este infinit mai greu. Simbolul terapiei trebuie să fie o persoană a cărei integritate morală şi sufletească să nu fie pusă la îndoială, iar mesajul să fie limpede şi fără deviaţii. Românii sunt experţi în arta rezistenţei pasive! Orice deviaţionism ar însemna o împotmolire imediată în glodul cârcotelilor şi-a lui „zic ca ei şi fac ca mine!”. Simbolul de care vorbeam are toate şansele s-ajungă sacrificat ca ţap ispăşitor, la cea mai mică zdruncinătură.

Personal, nu sunt adeptul soluţiilor revoluţionare, deşi le recunosc eficienţa potenţială. Sunt prea uşor de deturnat. Intenţiile bune pot prea uşor pava drumul spre iad, pentru că mecanismul de comandă, odată instalat, poate prea uşor fi confiscat de manipulatori abili şi avizi de putere personală. Aşa a eşuat revoluţia bolşevică în stalinism! Singularul exemplu al succesului unui Franco, născut dintr-un cumplit război civil şi pe fondul unei epoci aflate-n ghearele unui război mondial atroce, este mult prea excepţional ca să constituie un model mobilizator.

Soluţia democratică ar fi cea mai potrivită, conţinându-şi propriii anticorpi pentru corectarea derivelor şi deturnărilor, dar necesită voinţă fermă, răbdare şi consens în jurul unor idei şi principii, altele decât cele capitaliste.

Mă tem să nu fie deja prea târziu! Statul român, prin suita de guverne post-revoluţionare s-a împrumutat cu amândouă mâinile. Soluţia miraculoasă al El-Dorado-ului imobiliar, care să achite facil datoriile, pare dezumflată pentru o bună bucată de vreme, iar statul, dator vândut, a devenit extrem de docil faţă de centrele internaţionale de putere. Statul deja răspunde placid oricărei comenzi venite din afară! De ce altceva ne-am fi trimis fiii să-şi rişte viaţa-n Afganistan şi Irak? De ce ne-ar trebui avioane şi fregate de luptă? De ce strategia economică şi socială e lăsată-n mâna FMI-ului şi-a UE? Statul român a fost emasculat de posibilitatea de-a avea propriile-i iniţiative!

Ţara asta nu mai este a românilor!

Oricine-ar vrea să pună-n practică o strategie oarecare, nu cu guvernul va avea de furcă. Guvernele pot fi demise, dar să rămână-n funcţie şi să renască din propria cenuşă. Statul român a devenit balaurul căruia degeaba-i tai un cap, că-i creşte imediat altul la loc. Principalul decident care trebuie convins nu mai este poporul român, ci organismele internaţionale!

De aici tânguirea continuă a vocilor de care vorbeam la începutul articolului. Este o lamentaţie a celui care simte că nu mai e stăpân pe propria-i soartă şi nu mai poate face nimic pentru a schimba asta.

Ne-am predat, cu arme şi bagaje, cu trecut, prezent şi viitor, în mâini străine! UE şi euro-atlanticii sunt noua Vienă, la care românii mergeau cu jalba-n proţap.

Ne va fi bine? Ne va fi rău? Nu mai depinde de noi, decât la nivel micro. Fiecare pentru el!

Naţionalistul a murit! Trăiască noul european!

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

2 Responses to “A cui mai e România?”