2011 ©

E noapte. E ultima noapte din an. La frontieră contrabanda se desfăşoară normal, în linişte, organizat, fără evenimente deosebite…

Plin de nesaţ, vameşul vigilent veghează cu-n oftat de pe-abdomen, zborul alcoolizat al zecilor de drosophilla melanogaster ce roiesc fericite deasupra restului din pahare.

E noapte în continuare. La bloc, Mironela tocmai a născut. Mironela are 15 ani. A născut greu, la o prietenă de-a mă-sii. Oamenii se pregătesc cu şampania. Mironela se pregăteşte să arunce copilul la ghenă. Nu ştie, nu poate, nu vrea să fie mamă! Prietena i-a spus să se ducă dracului. Să scape de plod înainte de miezu’ nopţii că altfel, dac-o prinde Anu’ Nou cu el în braţe, aici i s-a terminat fericirea!

Copilul plânge cu copilul la sân. Doi ochi ca două roţi mari de bicicletă, se rostogolesc prin băltoacele de pe faţă. Mironela a ieşit afară. Afară e frig. Viaţa de la piept o-nduioşează, viaţa de mâine-ncolo o-nspăimântă. Cum o să fie fără…? Cum ar fi fost să fie cu…? Apasă scrâşnit zăpada şi gâfâie aburi rotunzi, plini de spaimă. Dac-o vede naibii cineva? Copilu’ doarme, asta e bine. I-a dat să sugă mai devreme, să fie sătul. Doamne fereşte să fi-nceput cu scâncetele că nu mai avea inimă să-l dea!

A ajuns. Tomberonul e mare şi-ncăpător. Un fel de-ntuneric rămas de anul trecut, se grăbeşte spre miezul nopţii. Mironela spune Tatăl Nostru, face repede o cruce deasupra copilului şi se apleacă grijulie să-şi aşeze primul născut, cât mai confortabil între resturile menajere din incintă.

– STAI! A stat. O mână îngheţată o-ntoarce cu faţa la realitate.

– Ai venit pân-la urmă! A venit. Un puşti cordit, tot ca ea, poate ceva mai mare, i se bagă-n suflet.

– Ai adus pachetul? A adus.

– Dă-mi-l! I l-a dat. Miezul sărbătorilor fericite se arată, scutec după scutec, ca la foile de ceapă. Băiatul, devenit dintr-o dată unicul supravieţuitor din junglă, îi arde plictisit două palme. JAP-JAP! Mironela sughite indulgent, cu-n icnet crăcănat de spaimă.

– Cred că ştii de ce ţi-ai luat-o! Vocea din faţa ei se identifică greu, dar matur şi responsabil.

– Prima a fost că-ncercai să-mi arunci marfa la gunoi! A doua, pentru că eşti mamă fă! Cum dreacu’ să faci una ca asta? Stricăciune!

Ea plânge constant şi viguros, un plâns de fată mare cu copil mic. Plânsul o pune pe vine în romantismul uşor desuet dintre pubele.

– Să ştii că-ţi iau şi din bani! Nu se poate să fii şi denaturată şi hoaţă-n acelaşi timp fă! E prea mult, înţelege-mă şi pe mine!

Îl înţelege. Ia teancul de bani şi-l pune drăgăstos, acolo unde cu câteva minute înainte i se cuibărise puiul. Nu mai ştie ce face. Şi oricum nu mai e ea demult. Cam de când şi-a vândut sufletul…

– E fetiţă? Cel ce se crede greu-de-ucis îşi trânteşte partea de scaun a blugilor lângă ea, cu melancolie şi fum de ţigară.

– Hai fă Mironelo, c-ai să fii bine! Ia de vezi şi partea bună a lucrurilor. Începi un an nou fără probleme, ai şi ceva caşcaval pus pă tine, oleacă de târfuliţă eşti, să nu zici că nu că-ţi sparg botu’, moşi cu lovele care să te crească nu găseşti tu?? Na, trage-un fum să te-ncălzeşti!

Trage. Tuşeşte strâmt, în adâncul camerei cu surprize din stânga pieptului. Şi se pierde lung, cu privirea pe guriţa mică, mică de tot, care molfăie cine ştie ce vise mari din suzetă…

– ‘vă-n gură de şobolani! Omul de afaceri zvâcneşte hotărât din bocanci, două rozătoare impertinente.

– Auzi fă Mironelo, că mi s­-a făcut milă de tine când te văd aşa proastă, că tu nici nu ştii cât eşti de proastă fă, hai de mai ţine şi tu pachetu’, mie oricum mi se rupe că io abea de dimineaţă trebe să-l predau şi până dimineaţă ia uite cât mai este! Vrei?

Vrea. Întinde lacom, cu foame de maternitate, o pereche de mănuşi tricotate asimetric, din ciorapii vechi de lână ai lu’ ta-su.

– Da’ nu aicea-n gunoi că pute şi e inadecvat pentru educaţia tinerei generaţii.

Clipirea şmecherească din ochi, îi trezeşte Mironelei sentimente. Nu multe, atâtea cât să poată urma transhumant, pasul de tată al educatorului…

– Am un loc doar pentru noi, sus pe bloc, e de 7 stele, ai să vezi!

Vede. Mirosul de ger îi face sete. Mirosul de copil o satură. Au ajuns. De sus lumea se-mbată cu sirop galben de lună plină. E sticlă pe cer.

– Ia şi bagă-ţi cartonu’ ăsta sub cur să nu te tragă de jos, de la rece.

Îşi bagă. Pare un gasteropod uriaş ce se târăşte cu grijă să nu-şi frângă cochilia. Căminul din braţe…

După o flegmă evident că urmează prezentările.

– Băi fată, eu sunt Miţă! Miţă…? Mihai-Mihăiţă-Miţă. Şi te rog, dacă eşti o penală adevărată, să iei alături de mine, un gât din această ticăloasă şi hrănitoare vodcă! Pune fă la maţ încălzire centrală, că laşi copilu’ orfan pă canceru’ ăsta!

Pune. Dup-al doilea gât, strânge-n mână petul de jumate  şi nu-i mai dă drumul… Miţă se simte dator să-i prezinte încăperea.

– Uite fă, acolo sus, nu acolo mai în dreapta, vezi ălea patru stele lucitoare cu rostu’ lor agăţat ca o fereastră către Dumnezeu, dac-o fi existând şi Dumnezeu ăsta pe undeva! E caru’ mare Mironelo! Când om vrea să arăm lumea aialantă pe-ntuneric s-avem cu ce ara! Acuma sprijină ochii pe ultimele două stele din coada carului. Dacă tragi o dungă imaginară, (ai imaginaţie guriţă, mânca-ţi-aş?, ai că la ce-ai făcut azi…) cam de cinci ori cât distanţa dintre stelele astea două, ete aşea în sus dunga să fie pe cer, dai de alt car, mai mic. Şi caru’ ăsta mic se ţine-n vârfu’ lui de-o stea frumoasă, ca o spărtură-n dinţii lu’ Ali-Baba! Aia pissy, e Steaua Polară, pă care-am stors-o io în noaptea asta să ne-o turnăm pe suflet, să ne ardă de rău şi nasol în noul an. Hai la mulţi ani!

La Mulţi Ani! Alcoolul ca un stăpân desigur, o şterge pe puştoaică de pe faţa pământului aducând în loc femeia. Mironela era cu 10 ani mai beată decât tot ce se putea întâlni pe-o rază de-un kilometru! Dar era mulţumită că-n beţia ei păstrase copilul…

– Frate, da’ ce le doarme broscoiu’!

Mironela se suflecă încruntat din conversaţie, direct în pumni.

– Bine fă, iartă-mă, a fost la caterincă aşea, că io-s topit după ăştia micii! Şi să mor dacă nu-i chiar mişto gagica!Te-ai gândit la vreun nume? După mine i-aş zice…

– Iris.

Vocea Mironelei îi sparge lui Miţă avântul efervescent şi cognoscibil într-ale botezului.

– Bravo fată, ai de la mine decât respect! Păi ăştia-s toată muzica mea! “Vrei să dormi şi dormi, da’ nu-ţi imaginezi / Vrei să dormi şi dormi, doar perna ta o vezi / Vrei să dormi şi dormi…” M-ai lovit crâncen! Io când aud Iris o las şi pă mama şi pă tata, mă sui pă gard ca cocoşii, mă iau în piept cu oricine, că ei sunt viaţă şi moarte pentru mine! Ei mă scot din rigole şi mă duc în libertate! Cu ei îmi iau curaj să fiu io, ăsta care mi-s şi-aci mă termin!

Şi Miţă urină de sub pleoape ca o ploaie scurtă de vară.

– Iris ai, mânca-o-ar tata pă ea de puţă!

– Auzi tu Mironelo, io taaare-aş mai trage ceva pă nas fă! Te fac o nară, ce zici? Hai fă, una scurtă, cât te rog că şi-aşa am marfă puţină! Uite, ca să vezi cât de mult te-apreciez, m-am hotărât s-o-mpart cu tine! Nu fi ţărancă fă, că-ţi ia şi foame şi sete şi durere, te curăţă de toţi carcalacii de pe suflet şi te face să adulmeci căcatu’ ăsta de viaţă mai altfel! Ai la tine cartela de deşchizi uşa la bloc? Dă-o!

I-o dă. Miţă strecoară, împarte, taie cu gesturi tacticoase un praf presărat pe spatele unei cărţi de identitate. Uşor, uşor, două linii albe îşi formează paralele de vis adăugat. Miţă o aspiră cu profesionalism pe cea din dreapta. Mironela se căzneşte strâmb, chircit, la cea din stânga care se-ncăpăţânează să nu cunoască drumul. Odată ce sistemul olfactiv devine încărcat, viitorul patriei este pe mâini bune. Mâini care se ating în rezonanţă, mâini care desfac tremurând gura uriaşă şi roz a monstrului psihotrop. E trecerea prin oglindă a unui corp din cioburi….

– Mironelo, să moară bibi cum stăm noi aicea fă, io un golan şi tu o curvă! În devenire, da’ tot curvă se cheamă că eşti! şi asta mica-ntre noi, fără tată şi… în câteva ore şi fără mamă! Vezi fă, cum a ajuns ţara asta o insulă? Da’ nu e insula mea sau insula ta, e insula lor!!!

Mironela nu-l aude. Răsturnase cineva din lăuntrul ei cerul cu susul în jos şi ea călca acum desculţă pe stele şi stelele, ciudat, n-o frigeau la tălpi ci o răcoreau mai mult…

– Io m-am hotărât sora mea! Gata! Nu mai dăm niciun copil! Mă duc dimineaţă la ăia şi le zic că te-ai răzgândit! Că ţi-a fost frică! Le dau maţu’ cu lovele să şi-l frece singuri! O să mă facă bulangii poştă mai mult ca sigur, da’ poa’ să mă şi-omoare că io înapoi nu mă mai întorc! Mironelo, tu mă placi fă pă mine?

Fata intră pofticioasă înapoi în lumea dintre picioare. Limba trecu repede, de la unul la altul, ca o semnătură pe contract. Miţă i se părea om.

– Da’ să nu te-aud de nuntă! Că nuntă fac numai oamenii! Noi suntem animale fă! Şi animalele ştiu să trăiască mai bine ca oamenii! Ele supravieţuiesc şi se-nmulţesc din plăcere fă Mironelo, nu din interes! La o nuntă de maidanezi plăteşte vreunul? Canci! Şi coţăie toţi! La o nuntă de oameni plătesc toţi şi coţăie numai unu’…

Mironela privea pe Miţă. Miţă privea pe Mironela. Gura fetei era toată o zmeură de la cât se muşcaseră buzele crăpate între ele. Dădea a sărut, dădea a dorinţă. O fericire scurtă, ca un ghiocel cocoşat se iscase trufanda între ei. Aşa îi găsi şi dimineaţa, striviţi sub greutatea fluidelor. Nevoia de corp a femeii-apă în pătratul bărbatului-cerc. Şi un mister mai frumos decât toate misterele la un loc, se declanşase urlând de foame pe capul lor. Iris intra în concert….

Este în continuare dimineaţă. La frontieră, vameşi vigilenţi vămuiesc din datorie. Contrabanda decurge normal, organizat, fără evenimente deosebite. La punct control se face schimbul de tură. Firesc, tura tânără salută prima.

– La Mulţi Ani, nea Miroane! Cum zici că păşeşti în noul an? Bucuros, fericit?

Fericit. Şi cu-n cadou surpriză, cumpărat din anul vechi pentru cea mică.

– Haide bre, da’ aia mică a matale tot mică a rămas? Nu se mai face mare? Cât să aibă de-acuma, 13-14?

Are 15. Da’ tot mică e. Că tata numai pe ea o ţine cu mâna de mijloc şi-o mângâie îndelung când intră obosit în casă şi-o pune pe picior şi priveşte mulţumit cât a crescut ea de mare! Că ea e prinţesa lu’ tata şi tata îi dă ei ce e mai bun şi mai bun. Întotdeauna.

– Cum o cheamă bre, nea Miroane?

Cum s-o cheme? Mironela o cheamă. Şi el are astăzi un cadou special pentru ea. Că ştie tata că nu dă greş niciodată cu cadoul ăsta. Niciodată!

2011 stă răsturnat deja peste tot şi râgâie satisfăcut. Două mii şi două linii.

– Ia dă bre şi mie să văd ce i-ai luat matale acolo!

Îi dă. O păpuşă…

{cristi}

Dacă ţi-a plăcut acest articol mult de tot te invit să te abonezi la RSS. Dacă ţi-a plăcut acest articol mult, mult de tot atunci te invit să te înregistrezi pe site ca să devii membru în comunitatea noastră şi poate într-o zi dărîmăm guvernul, construim o autostradă sau… bem o bere!
Twitter Digg Delicious Stumbleupon Technorati Facebook Email

No comments yet... Be the first to leave a reply!